Capitolul 9: Nazalizarea cuvântului ”card”

Bineinteles, dupa ce isi pusesera toti oful in tepii mei, ma anuntara angelic ca pot sa plec. Mersi, baieti.

-Nu asa repede, i-am oprit eu pe ei.

Se plansesera ca niste maicute ofuscate. Si asta nu ramanea fara consecinte.

-Baieti, ce-ar fi sa ne ajutati pe mine si Rose sa redecoram? Am chitait.

De parca chiar au de ales.

-Pai… aaa, incepura la unison, dar Rose deja ranjea, lasandu-si dintii ascutiti sa-i strapunga usor buza inferioara.

-Emm, stii ca ai zis ca nu-ti mai plac pernele alea verzi pe care le-am luat inainte de Craciunul trecut? Intreba ea, facand un pas inainte.

-Nu, scumpo, sunt perfecte, se balbai el, gesticuland dezordonat. Stii, daca vrei tu putem sa le schimbam cu altele rosii sau…

-Emmett Cullen! Am tipat, furioasa. Cum sa pui perne rosii cu pereti albastrii?!

Il privii pe Jazz descumpanit.

-Fa ceva, ii ceru.

-Hei, oi fi eu blond, dar nu si sinucigas, il contrazise Jazz.

Ce sa zic, de parca eu as fi Bin Laden.

Emmett isi lovi brusc capul.

-Trebuia sa ne intalnim cu Newton acum un sfert de ora, rasufla, si o stersera amandoi inainte sa apuc sa zic ‘sirop’.

-Acum un sfert de ora, Newton era la ora de Trigonometrie, spuse Rose meditator.

-Stiu prea bine asta.

 

***

 

-Bella! Esti o dezamagire completa, m-am ratoit.

-Alice… incepu, dar Rosalie tranti peria de par peste piciorul meu.

-Scuzati-ma, sunt o neindemanatica, spuse si se apleca sa o ia, dupa care ma mai impunse odata in picior si trimise intentionat peria mai incolo.

M-am incruntat si m-am lasat in jos, intinzandu-ma dupa perie. Si am vazut chiar sub talpa mea un coltisor de hartie.

Acelasi tip de hartie pe care il vazusem in curtea scolii, din aceeasi carte a lui Edward. Am ascuns hartiuta repede si m-am intors spre Rose, inmanandu-i faimoasa perie dureroasa.

-Tine-ti mintile acasa, Ros. N-avem timp sa le imprastiam peste tot.

Prinse mesajul. Vorbim acasa.

-Bell, haide, lasa-ne sa te aranjaaaaam. Macar putinel.

Negă vehement din cap.

-Știu ce vă poate vouă capul. Știu ce înseamnă ”puținel”.

Telefonul lui Rose începu să facă se crizeze în buzunar. Privii spre ecran.

Am ridicat o sprânceană întrebător. Ea dădu din umeri, și îmi arătă ”Apelant necunoscut”.

-Ne întoarcem imediat, am anunțat-o pe Bella.

Am ieșit din cameră și Rose apăsă pe butonul de pe ecran pentru a răspunde.

-Alo? răspunse ea.

-Alo, bună ziua, am auzit o voce nazală. Sunteți cumva Rosalie Hale?

-Da, eu sunt, aprobă.

-Vroiam să vă anunțăm că (,) cardul dumneavoastră de credit este oficial dezactivat.

-Poftim? întrebă Rose surprinsă.

Sprâncenele mele se ridicaseră de uimire atât de mult, că deja loveau norii.

-Este dezactivat. Pentru că ulterior a fost golit. Ultima plată efectuată este în valoare de 255$ la soceitatea…

Și spuse numele unui magazin celebru cu un accent foarte ciudat și extrem de strâmb. Vocea lui îmi aducea aminte de ceva…

-Păi, ăă, trebuie să fie o greșeală, bâjbâi Rose. E alimentat o dată la două săptămâni.

-Se pare că nu, o contrazise vocea.

-Îmi puteți spune când a fost ultima oară alimentat și cu cât? întrebă iritată.

Urmă o pauză de cam zece secunde.

-Ne pare rău, dar nu putem dezvăluii astfel de informații, se bâlbâii, și mai nazal.

-Nici măcar proprietarului? întrebă Rose îndoielnic.

Altă pauză uriașă.

-Cum putem știi că dumneavoastră sunteți adevăratul propietar?

-Mă pot legitima, zise Rose, de parcă trebuia să se fi gândit la asta de prima oară.

Și din nou o pauză de zile mari.

-Ne pare rău, dar timpul alocat dvs. a expirat. Vom revenii. O zi bună.

Și s-a auzit tonul telefonului.

-Îmi explică și mie cineva ce a fost asta? am întrebat după o vreme în care am ascultat tonul telefonului ca două găini.

-Defapt, vroiam să întreb același lucru, clătină Rose din cap.

 

***

 

-Hei, vezi că era să intrii într-o groapă, am anunțat-o iritată pe Rose.

-Scuze, îmi tot fuge gândul la cardul meu bancar și la vocea aia… spuse, cu o mică încruntătură între sprâncele ei perfecte.

Am ridicat privirea din geanta mea imensă spre ea.

-Hai să verificăm dacă nu era un măscărici, am propus. Să mergem la mall.

Mă privii în felul ei de ”Arăt-eu-a-proastă?”.

-Alice, nu toate problemele se revolvă la mall, să știi.

Am oftat. Nu, că mi-am și ales familie de genii.

-Rose, dacă poți cumpăra ceva cu el atunci a fost o imitație foarte proastă de voce nazală. Dacă nu poți, megem la Carlisle, am dat din umeri.

Își lovi capul ușor, mimând un ”Aaaah!”, apoi cotii brusc după colț.

 

***

Am scanat magazinul cu o privire, apoi am ales un tricou simplu, roșu. I l-am pus doamnei de la casă pe tejghea, apoi Rose i-a dat cardul cu o ultimă privire furișă spre mine. Fata îl trecu prin aparat, care scoase bonul de parcă nici nu s-ar fi întâmplat. Automat, eram sigură că trebuie să ștrangulez pe cineva. Cum să faci o glumă atât de proastă?! Și unei femei? I-am făcut semn lui Rose să oprească la librăria de după colț.

-Mai nou te-ai apucat de citit, sau iar te-a trimis Edward ca pe un câine cu listuța în botic? întrebă ironic.

-Defapt, am replicat, de când i-am adus Mândrie și Prejudecată și Emma de Jane Austen cu colțurile îndoite, a jurat că nu o să mă mai trimită niciodată.

Am intrat în magazin și imediat o tipă mignionă ne întâmpină zâmbind.

-Bună ziua, a chițăit veselă. Cu ce vă putem ajuta?

-Care e cea mai groasă și mai grea variantă a Codului Bunelor Maniere pe care o aveți? am zâmbit.

 

***

-Nu vreau roșu din nou, spuse Rose, cercetând din nou rândul lung ce conținea absolut toate nuanțele existente de ojă din lume.

Presupun că e folositor să ai un prieten (sau frate) care vede următoarea nuanță la modă dinainte să se fi inventat măcar.

Am întins mâna spre un mov pal, mai mult lila, iar ea alese un albastru marin destul de închis. Când ne-am aruncat amândouă pe patul moale, am înclinat capul meditator.

Iar atunci se întâmplă din nou: telefonul lui Rose bâzâi, cu același număr al omului nazal de mai devreme.

Ea aruncă telefonul mai încolo pe așternuturi și oftă frustrată.

-Urăsc chestia asta, mârâi.

-Eu încă mă întreb cine e. Nu poate fi cineva obișnuit, am scuturat din cap.

-Normal că nu. E cineva care știe sigur ce și de unde am cumpărat ultima oară, zise ea, terminându-și prima unghie de albastru marin.

-Cu cine ai fost ultima oară la cumpărături? am întrebat-o.

-Cu Emmett, răspunse.

Numele se repetă o dată în minte mea, apoi căpătă o notă nazală.

Emmett.

 

***

Ușa casei se închise cu un bufnet ușor. Eu și Rose stăteam ca niște statui pe canapea, impasibile, în timp ce Emmett și Jasper pășeau cu grația nefirească a vampirilor în living.

-Hey, băieți, i-am salutat, când erau cât pe ce să treacă pe lângă noi fără să ne vadă.

-Oh, bună, Alice, tresări Emmett.

Rose îi urmărea silențioasă pe amândoi, dar undeva adânc în ochii ei se citea o urmă de sânge ucigaș.

-Rose? întrebă Jasper.

Ochii ei erau Oceanul Arctic în cel mai propriu sens al expresiei.

-Unde-ați fost, băieți? întrebă ea, pe un ton jos.

-Prin parc.

-Parcă trebuia să vă întâlniți cu Newton, am contracarat.

Se priviră pe furiș, apoi Jazz sări:

-Ne-am întâlnit cu Newton în parc.

-Suntem la poliție și ne luați un interviu periculos? întrebă Emmett dubios.

Dintr-o mișcare, m-am ridicat și i-am azvârlit pe amândoi pe canapea.

-Emmett, când am fost noi ultima oară la mall? întrebă Rose meditator.

-Ăăă… Își scărpină creștetul capului. Miercuri? întrebă nesigur.

-Și cum sună ”miercuri” nazal, Emmett? am întrebat fioros.

Ochii li s-au făcut cât farfuriile.

-Există o explicație, rosti Jazz încet, dar Emmett deja își băgase vorbitorul în priză.

-Vroiam să scăpăm de tot chinul cumpărăturilor. Am crezut că dacă vă spunem că nu mai sunt bani pe card, atunci n-o să mai încercați să ne duceți la magazin. Și totuși, nu ne-a dat prin cap că veți lua alt card, dar măcar indignarea amâna pentru o scurtă perioadă. Și bineînțeles, când am sunat ne-am gândit că poate Carlisle nu vă va mai da alt card până nu va descoperi cum stă situația defapt, răbufni, fără să ia nici o pauză să respire.

Am luat de pe masă Codul Bunelor Maniere și i l-am aruncat în poală.

-Dacă nu-l știți ca pe Tatăl Nostru, o să primiți o pedeapsă de la Tatăl nostru, i-am amenințat. Ca să nu mai sunați femei în miezul zilei și să vă luați de cardul lor de credit! am adăugat înțepată.

Am privit spre Rosalie.

-Hai, Rose, acum mergem să vedem care e limita cardului acesta cu adevărat, am zis hotărâtă, și ne-am suit în mașină, direcția mall.

Capitolul 8: Prinși

-Haaai, Bella, am oftat.

-Alice, sunt bolnava, ce nu intelegi? Spuse apasat. Nu pot sa fac parada modei pe-aici.

M-am uitat tafnoasa la ea.

-Atunci, facem altceva.

Carlisle imi puse din nou o mana pe umar.

-Las-o, pixie, trebuie sa se odihneasca.

Bella l-a privit de parca ar fi fost Dumnezeu.

-Tataaaaaa, dar o sa se plictiseasca toata ziua! Am exclamat bosumflata.

Dadu din umeri in semn de ‘nu ma bag’. Ah, acum nu te bagi. Cand vorbeste Alice se impute treaba, nu?

-Trebuie sa ma intorc la munca. Te invoiesc pe ziua de azi.

Nu am tacut mai mult de o secunda.

-Nu ai putea sa le dai la toti liber, tatiiiiiiiii? Am intrebat angelic.

Stia ca prelungeam ‘i’-ul in halul ala doar cand vroiam ceva neaparat.

-Trebuie sa se odihneasca, repeta.

M-a sarutat pe crestet in timp ce bombaneam despre gradul de ‘plicticosenie’ la care se raporteaza oamenii din ziua de azi.

Imi ciufuli tepii si cu o inclinare usoara capului spre Bella, se intoarse spre spital.

-E ciudat ca a… domnul Cullen…

-Carlisle, am repetat ce i-a zis si el, aproape automat.

-Da, aaa… se inrosii. Carlisle nu miroase niciodata a antiseptic ca la spital si sta acolo o gramada de timp.

Am cugetat un pic.

-Ai dreptate, micuta Bella.

-Babo, ma ironiza, sfidandu-ma cu inaltimea ei.

Doooh, eu am mai mult de o suta de ani, copile!

Am fluturat din mana.

-In ritmul asta, va trebuii sa ii spunem sa ne invete si pe noi smechieria.

Rosii din nou.

Doamne Iarta-ma, ce-am mai spus acum?!

 

***

 

-Alice, nu esti dadaca mea! Striga Bella.

-Dadaca sau nu, tot o sa iei chestiutele astea! Am replicat.

Pastiutele pe care i le-a dat Carlisle aratau groaznic. Dupa o scurta vizita la farmacie, in care a trebuit s-o las pe Bella singura-singurica acasa, marele savant Alice a constatat ca pana si punga mirosea mai urat ca varcolacii.

-Belluuuuuuta, am auzit brusc un glas.

Am incremenit pe loc. Alerta, specimene de grad rar de tampitenie la orizont.

-Emmett, se smiorcai Bella.

-V-a dat Carlisle invoire? Am intrebat, rasfirandu-mi bretonul pe frunte jucaus.

Rosalie aparu si ea pe usa, pufnind.

-Te rog, Alice, noi nu l-am mai vazut pe Carlisle de doua zile.

Bella rosi la vederea ei. Jazz intra ultimul ca un jandarm, cu mainile la spate. Imi prinse privirea si lasa mainile jos, dand din umeri parca scuzandu-se.

-Deprinderi din armata, sopti.

Am ajuns langa el in doi timp si trei miscari si i-am strans nasul intre degetul mare si aratator, ca sa ii acopar caile respiratorii.

-Bella la orizont ii spune ceva iritatiei tale din gat, comandante? Am intrebat cu o politete ironica.

Imediat isi tinu respriratia. I-am eliberat nasul si apoi m-am intors stralucind ca un bec spre ceilalti.

-Ce faceeem, lume? Am strigat.

Nu le-am dat sansa sa raspunda.

-Stiu!

-Alice stie tot timpul, pufni Rosalie.

-Azi esti pufnitoare, Rose? Am intrebat cu o iritatie slaba.

 

***

 

-Invers! Am ordonat.

Nu sunt in stare de nimic! Familia mea de momai.

Si am intepenit pe loc.

-Bella, asteptai pe cineva? Am intrebat, in speranata ca doar mi se paruse ca pasii care se auzeau erau prea rapizi.

Clatina din cap.

-Asta nu-i de bine, am auzit-o pe Rosalie suierand.

-Bella, am zus precaut, ramai aici cu ceilalti. Merg sa vad ce se mai intampla pe afara.

Jazz ma apuca de mana, dar mi-am tras-o si am plecat afara.

-Ok, avem doua variante, am mormait pentru mine. Edward… si sa speram ca asa e. Fiindca daca nu e ‘profa de literatura’.

Am cercetat tot pe o raza de un km, apoi m-am intors la ceilalti.

-Fratilor, putem vorbi putinel? Am intrebat.

Bella ne privi pe rand, apoi iesi din camera.

-E cineva? A murmurat Rose.

-Nu. Dar a fost. Si totusi intuitia imi spune ca inca e aici.

-Stii cine?

-Mirosul e amestecat. Edward si Victoria.

Mi-am subtiat buzele, stiind ca imi scapa ceva. Si asta nu se intampla prea des.

-Ai verificat particolele de praf? Sugera Emmett.

Toti ne-am holbat la el.

-Nu sunt Sherlock Holmes, Emmett, am replicat. Si pentru ce?!

Dadu din umeri.

-Ziceam si eu asa, se apara.

-Vorbesti ca sa n-adormi, marai Jazz.

Eram comvinsa ca era asaltat de tensiunea din camera.

-Ei, presupun ca trebuie sa o facem in stilul Cullen, am spus.

-Si care-i ala? Intreba Rose, cu sprancenele inaltate.

-Anormalitateaaaa, am spus pe un ton cantat. In loc sa ne alarmam ca niste oameni normali, stam doar cu urechile ciulite si la prima miscare ne mutam langa usa, fiindca nu cred ca vizitatorul nostru o sa fie atat de bine educat incat sa bata la usa, am adaugat ironic. Daca se intampla ceva, ma lasati pe mine s-o iau pe Bella.

-De ce? Intreba surprins Emmett.

-Eu ma catar in copaci, cap sec, am oftat.

-Daca cineva poate sa scape de urmaritori, Alice e aia, aproba Rosalie.

-Ok. In caz, rendez-vous  la 1 km spre nord din poiana.

-Bine, aprobara toti la unison.

 

***

 

– Băăăi, strigă Emmett venind în fugă în camera Bellei ”de la baie”.

-Ce-ai, Emmett? Am oftat.

-L-au sunat pe Carlisle de la școală că chiuliiiim! Țipă.

-Am pus-o, șuieră Jazz.

Rosalie deja își îmbrăca jacheta. Știam că urmau să mi se spargă mie borcanele în cap fiindcă n-am vrut să ascult când a zis că Bella trebuie să se odihnească.

Am înjurat încet în spaniolă înainte să sar în papuci… ăăă, în pantofi și să zbor pe ușă afară.

-Îmbarcați-vă mai repede!

-Ai barcă, Alice? Mă ironiză Emmett.

Am oftat din nou exasperată.

-Ție-ți arde de ironi, cap sec? am strigat.

Și am privit în jos. Era o bucățică mica de hârtie.

Am ridicat-o  discret și m-am încruntat.

Era un colț dintr-o carte de-a lui Edward.

 

***

 

Peste 5 minute, eram deja acasă la apel. Esme bătea din picior așteptând o explicație.

-Vreți să se facă bine anul ăsta sau nu? Ne interogă.

-Bineînțeles! Am răspuns la un unison perfect și mai mult ca sigur irepetabil.

-Și atunci?

Mă privi.

-Alice?

Bineînțeles că eu.

-Ăăăă… m-am bâlbâit. Am stat de pază, am aruncat-o. În caz că vine Victoria.

Pe jumătate.

Capitolul 7: Gradele Urca

Privirea lui Esme zbura peste tot prin camera, ascultand atat cat putea. Dar Edward le-a facut la toti semn sa taca si lua cuvantul.

-Mama, e numai vina mea. Ea e bine fiindca au protejat-o ei de pradatorul de mine.

Si i-a explicat totul de-a fir-a-par. Esme nu a mai invinovatit pe nimeni, a parut doar trista, si in acelasi timp si bucuroasa, toate in acelasi timp, asa cum numai mama noastra stia sa faca.

-Mama, am soptit.

-Du-te si schimba-te, pixie, m-a indemnat Carlisle.

Parea obosit, dar nu mai era dezamagit. O lua pe Esme de dupa talie si ii saruta obrazul.

-Trebuie sa plec la munca, a oftat.

Am urcat toti trei scarile -eu, Emmett si Carlisle- si fiecare s-a indreptat spre destinatia lui. Am lasat o pata de toata frumusetea in urma mea, pe care urma s-o curete… cineva. Cine s-o gasi ca are chef de dat cu mopul.

Mi-am facut un dus, lasandu-mi muschii sa se relaxeze, flexandu-mi pumnii ca sa iasa mizeria de prin toate locurile.

Am intins mana dupa prosop si am strans materialul intre maini. Mi-am zapacit tepii, incercand sa scap de frumusetea de ulei din par.

-Rosalieeeeeee! Am tipat plangacios.

-Ajung si la tine, stai potolita! Striga, iar sunetul veni din camera ei si a lui Emmett.

M-am rezemat de perete intr-un halat si nu m-am putut privii in oglinda.

Va da-ti seama?! Alice Cullen nu se poate privii in oglinda?!

Edward rase puternic de jos.

Mi-am mijit ochii spre gresie.

-Ai sa regreti, cap sec! Am tipat.

M-am repezit cu atata viteza spre usa, ca s-a daramat. Clanta inerta sari in sus cu aceeasi puetere vampiriceasca cu care am lovit eu usa si ma lovi direct in frunte.

 

***

 

-Alice, la naiba! Chiar trebuie sa faci asta de fiecare data cand te razbuni pe cineva? Ofta Edward.

Aveam un bilant de usi daramate si de clante primite in scafarlie mai mare decat va putea Emmett numara vreodata.

-Da! Am exclamat pitigaiat, analizand camera spitalului din biroul lui Carlisle.

Carlisle se apropia cu chestiutele lui doftoricesti. S-o crezi tu, amice.

-Acum, am spus ridicandu-ma in fund, va rog sa-mi faceti loc. Trebuie sa cuceresc lumea.

Am evadat pe langa Rose afara din camera, in timp ce Edward clatina din cap.

-N-o poti seda pe perioada nedeterminata ca sa ii putem diseca creierul si sa vedem cate brand-uri de haine putem smulge de aolo? L-am auzit intreband.

-Asta te va costa scump, fratioare, am tipat.

Urma o pauza.

-Ba eu cred ca am putea incerca, am auzit raspunsul lui Carlisle. E pentru binele planetei.

 

***

 

Mi-am infipt castile in urechi. If i Ruled the World – Big Time Rush incepu sa-mi impoaie capul cu note muzicale.

Descoperisem acum ceva timp smechieria ca Edward sa nu se poate concentra pe gandurile mele. Daca aveam gandurile soptite pe muzica data tare si eram indeajuns de priceputa incat sa le fac sa sune ca si cum ar face parte din melodie, voila: ganduri/planuri apocaliptice puse la adapost. Uraaaa!

Am ascultat ca si cum m-as pierde in melodie, dar subconstientul meu lucra la maxim pentru mine.

Si un ranjet de psihopata rasarii pe fetisoara mea.

Vai de pielea ta, Eddie.

 

***

 

Cand am spus/gandit ‘Vai de pielea ta, Eddie’ ma refeream la sensul propriu.

Dar nu pot spune acum planul, caci Eddie al nostru va stii exact de ce sa se fereasca. Si tot ce ne dorim este sa fim deconspirati chiar inainte de marea planuire, nu?!

Stateam deosebit de angelic in dimineata urmatoare pe canapea. Hainele tuturor erau agatate de dulapurile lor si Edward intra la dus. M-am fortat sa nu ma las absorbita de viziunea cu Edward si dusul – cu razbunarea mea, adica. Am scransit din dinti dureros si m-am apucat de salteaua canapelei strangand-o cu putere.

Practic, ma opuneam propriei mele naturi.

Am fost aproape sa ma pierd cand Jazz s-a asezat langa mine, dar i-am tinut piept in continuare. Inca putin, Alice…

Vointa mea de fier a fost folositoare pana ce de sus am auzit un tipat.

Asta-mi esti, baby.

 

***

 

-ALICE! Se auzise, mai exact.

Dar eu nu puteam sa ma concentrez pe asta. Viziunea ma inghitise infometata. Niciodata nu m-am mai opus atata si niciodata nu duruse atat de tare.

Edward se lasa si el absorbit odata cu mine, ignorand pentru moment apa fierbinte de cam 150° sa ii curga pe piele.

Abia la un tipat de-al meu din gand, ‘Ti-am facut-o.’, el se dezmeticii si iesi din dus rabufnind de furie.

Nu apucase sa se topeasca decat o particica minuscula din pielea lui, dar tipa de parca l-ar fi maritat cineva cu Stanley.

-Maturizeaza-te, Edward, am strigat. Trebuie sa fi tare!

Il si vedeam scuturandu-se ca un caine ud.

 

***

 

Stiti, defapt partea serioasa incepea dupa. Odata durerea momentana trecuta, crezuse ca asta era razbunarea mea.

Fratello, incearca sa te asezi pe un scaun dupa ce ti-ai fript fundul la 150°. As vrea sa te vad incercand. Mai alesi cand esti vampir si esti sensibil la apa de 100°.

-Lasa-ma pe mine sa conduc, am zis.

-De ce? Ca sa ma trezesc cu scumpul meu Volvo intr-un copac? Nu mersi, replica mormait, mergand cracanat ca o rata.

Pe toti ne-a pufnit rasul.

Ne fulgera cu o privirea care ar fi facut si mortii sa invie.

-Esti chiar comic, frate, zise Emmett.

Nu stiu daca incerca sa il faca sa se simta si mai aiurea sau incerca sa-l consoleze, dar oricare ar fi fost, n-a facut decat sa-i aduca decat un pumn in tampla.

Se caltina pe loc, apoi se trantii intentionat pe capota Volvo-ului, facand pe lesinatul.

-EMMETT! Racnii Edward.

-Nu suntem in jungla, Edward! Tipa Rosalie.

-Nu suntem nici intr-un imperiu Barbie! Fiindca Kent e cam tantalau! Stirga inapoi.

Rosalie parea ca se abtine cu greu sa nu-i traga una serioasa peste fata.

-Haaaai, lume, mergeti cu mineee! Am strigat.

-N-ai voie cu Porche-ul in Forks! Se trezii si soacra-Edward.

-Altceva? Am replicat.

Mi-am luat cheile din sertarul noptierei si m-am urcat la volan.

-Emmett, daca strici vreun fir de par din masina asta, vei fi mai rau ca Edward, am marait.

Ma privii ca pe o bucata de mercur solid.

-Se poate mai rau?

-Emmett, Emmett, Emmett, am oftat. Violetele sunt albastre,/ Pe mine ma cheama Alice,/ Iar tu esti un idiot care o sa si-o ia, am recitat.

Inghiti in sec. Chiar daca nu avea rima, esenta ultimului vers era foarte clara.

Am condus rapid pana la scoala, cu Jazz pe scaunul din dreapta. I-am strans mana, apoi m-am intors spre ceilalti.

-Si cu Fratia noastra cum mai merge? Am intrebat.

Rosalie isi freca fruntea parand foarte obosita si isi lasa capul pe tetiera.

-Prost! Prost! Prost! Exclama, de parca ar fi fost gata sa planga.

Ma privii o secunda lunga.

-Ai aruncat cu sirop in Bella, Alice! Nu esti constienta de asta? Aproape striga.

Oh, la naiba.

 

***

 

Am privit-o pentru o secunda, constientizand totul. Apoi m-am dat cu putere cu capul de volan.

-La naiba! La naiba! La naiba!

I-am privit rapid pe toti.

-Am s-o rezolv!

-Cum? Ofta Rosalie.

M-am intors spre drum.

-Nu stiu. Dar voi stii.

 

***

 

Am ajuns cu putin inaintea lui Edward. Bella nu ajunsese inca, ceea ce nu era bine. Noi mereu ajungeam la marele fix. Bella nu intarzia niciodata.

Bella nu intarzia niciodata.

Bella nu intarzia niciodata.

M-am framantat langa masina, cand am rostit:

-Nu vin la prima ora.

M-am suit in Porche fara sa mai astept vreun alt cuvant. Nu-mi trebuia alt cuvant.

 

***

 

Casa Swan parea plina de praf, dar calduroasa.

Calduroasa. Cu oameni calzi.

O durere mi-a strafulgerat tot corpul.

Caldura pe care eu n-am s-o mai am niciodata.

Am batut la usa, iar Charlie Swan mi-a raspuns dupa un timp indelungat, cu un aer ingrijorat. Se uita la mine surprins.

-Buna ziua, am chitait, cu obisnuita mea veselie. Sunt Alice Cullen, fiica doctorului Cullen. Am venit sa vad ce face Bella, serif Swan. Nu a ajuns la scoala si ne-am facut griji.

Mdea, eu si Fratele cel Parlit.

Continua sa fie surprins.

-Pai, aaa…

Se scarpina la ceafa, apoi ofta.

-Are febra. E bolnava. Daca se poate, as vrea sa o consulte… tatal tau.

Imi vedeam reflexia in pupila lui. Fata imi era plina de o grija neobisnuita. Mi-am smuls telefonul din buzunar si am format numarul lui Carlisle fara sa pot vedea intr-adevar tastele. Charlie se dadu la o parte si ma lasa sa intru, parand un pic buimacit.

Pana la urma, ce sa caute un Cullen la usa lui?

M-am asezat e canapeaua pe care stiam ca ii place sa se uite seara la football. Dupa ce suna de vreo patru ori, glasul parintesc al lui Carlisle se auzi prin telefon.

Instantaneu, am simtit ca Bella va fi bine.

-Buna, pixie. S-a intamplat ceva?

Mi-am dat ochii peste cap.

-Trebuie sa se intample ceva neaparat ca sa te sun? Asa parinte esti tu? L-am tachinat zambind.

I-am auzit rasul de cealalta parte a telefonului.

-Oh, pe cine pacalesc! Am exclamat. La naiba, chiar s-a intamplat ceva!

Vocea ii devenii ingrijorata.

-Spune-mi, Alice.

-Aaammmmm…. crezi ca poti veni pana acasa la seriful Swan? Bella nu se simte bine.

Facu o pauza.

–Acea Bella? Intreba, si am stiut ca aproape a zambit.

-Da, am aprobat. Acea Bella.

Probabil Charlie credea ca sunt nebuna, da’ si ce daca?

-Ajung imediat, rasufla Carlisle.

-Ajunge imediat! l-am anuntat pe Charlie.

Am facut o pauza.

-Pot sa merg sa vad ce face Bella?

-Sigur, raspunse repede.

Am urcat dupa el si cand mi-a deschis usa, am decis ca azi o pot atinge. Ce naiba, tot o sa afle odata si odata despre noi, nu?

I-am zambit, iar ea m-a privit fix printre gene.

-Serif Swan, ne poti lasa un pic? Am intrebat politicos.

Aproba tacut din cap.

Sa-nceapa dansul.

-Bella, am inceput imediat fugind spre ea. Imi pare atat de rau! Trebuie sa intelegi ca ce s-a intamplat ieri a fost spre binele tau!

Am facut o pauza si as fi vrut sa plang.

Exact ce facea Bella.

-Da, sa imi torni sirop in cap?

-Bella, nu stii cat de importanta esti pentru noi, am zis incet, cu toata sinceritatea din lume.

Vedeam ca se inmuia. Adica, se vedea diferenta de ieri pana azi. Ieri eram voioasa, azi stateam sa plang. Stiam ca se simteam vinovata ca ma adusese in starea asta.

Isi intinse bratele si m-am asezat imediat langa ea si am strans-o cu putere.

-Bella, imi pare atat de rau! Atat de rau!

-Alice…

-Atat de rau, am repetat, din nou.

Nu o strangeam cat sa-i distrug cutia toracica, dar era indeajuns de tare incat sa simtit amandoua.

Puteam sa fi stat acolo o eternitate, o ora, un minut, o secunda. Nu stiu. Era o conexiune deosebita intre noi.

Bella – atat trebuie sa imi spui ca sa risc.

Nu m-am dezlipit de ea decat cand am simtit caldura rece a lui Carlisle pe umarul meu. Am sarit in sus automat si mi-am cocotat bratele in jurul lui.

-Tata, am zis repede, Bella…

El rase incet.

-Ia putin aer, pixie. Lasa-ma sa verific.

M-am asezat la picioarele ei si l-am privit pe faimosul dr. Cullen facandu-si datoria.

E mai lung și sper că nu v-am dezamăgit :* Dar depinde de ce muzică ascult :))

Capitolul 6: Siropul salvator de vieti

Eu si Emmett ne-am privit si simteam ceva ciudat. Cred ca era prima oara cand eu am vrut sa fiu protejata si el a fost scutul meu de aparare. Cand l-am simtit intr-adevar ca pe fratele meu mai mare de care aveam nevoie si pe care… il iubeam.

-Emmett, am scancit incet.

-Stai calma, mi-a soptit precipitat.

Am incercat sa ii urmez sfatul, dar e greu cand un vampir sadic ranjeste la tine. Si mdea, trebuia sa ii mai spunem si “doamna”.

-Buna ziua, spuse cu vocea ei neobisnuita pentru oameni.

Vocea ii era inalta, de soprana, poate si amenintatoare. Pentru mine era ca si cum zgariai o farfurie cu o furculita.

-Ma’am Victoria, am spus cu un tremur subtil, care sunt cauzele mortii profesoarei decedate?

Am accentuat special ultima parte.

-Cred ca ati auzit si dumneavoastra, domnisoara Cullen, sau aveti vreo problema cu timpanele? Raspunse intepata.

Oh, aud mai bine decat cred ceilalti.

-Ma refer, stiti cumva cine i-a dat foc la casa? Si de ce? Am intrebat, incruntata.

Emmett mi-a impins scaunul mai in spate.

Era, fara indoiala, optiunea cea mai buna de a ascunde o crima. Si criminalul era intre acesti pereti.

-Se fac investigati inca, spuse rece.

Oh, perfect, acum ma antipatizam reciproc cu ‘profesoara mea de literatura’.

-Sora mea… incepu Emmett defensiv.

-Stiu exact ce a vrut sa spuna sora dumneavoastra, se rastii.

Si inspira aer. Nervii si setea au inceput sa ii topeasca lentilele. Ea nu si-a dat seama.

Mi-am dres glasul.

-Va rog sa ma scuzati, ma’am. Dar cred unul dintre ochi vi se irita, am spus teapan.

Era in continuare de datoria mea sa protejez rasa vampirilor.

Ma privii cu o panica ascunsa.

-Simt si eu, multumesc frumos, spuse sarcastic. Va rog sa ma scuzati.

Si iesi din clasa ca un fulger.

-S-o stergem, i-am spus lui Emmett.

Si am taiat-o pe usa. Pasii Victoriei erau departe deja.

Cata indiscretie.

Si viziunea m-a lovit din plin. Mirosul Bellei avea sa o atraga pe Victoria cand ea mergea spre camioneta ei.

-Acum chiar vom fi ingerii lui Charlie, l-am anuntat pe Emmett.

I-am spus pe scurt despre viziune. Ma asculta cu o seriozitate neobisnuita si apoi imi aproba planul de a o astepta la iesirea din scoala pe Victoria si de ai da una direct in fata care s-o lase lata.

-Emmett, mi-e frica, am spus incet, dupa o perioada de tacere. Victoria e puternica. E rea.

-Iar eu sunt si mai puternic, ai uitat? Zise, zambind slab.

Fara sa gandesc, mi-am aruncat bratele in jurul corpului lui urias si efectiv m-am pierdut printre toate hainele lui de doua ori mai mari ca mine.

-Stai calma, pixie, poti sa stai de-o parte. Ma descurc eu. Rasuflarea lui de gheata imi invaluia crestetul.

-Stii, n-am crezut ca o sa vina ziua in care tu o sa fi cel rational, am chicotit.

Pieptul ii vibra de la ras. M-am indepartat si am privit spre clopotelul care zbarnaia enervant.

-Atac dulbuuuuu! Am exclamat, dupa o alta viziune.

-Edward? Ghicii Emmett, ridicand o spranceana.

-Bingo.

Cand am ajuns in fata intrarii scolii, mi-am strans buzele intr-o linie subtire. Cum facem sa nu ne vada?

Mi-am aruncat piciorul in grilaj si m-am catarat pe acoperis. I-am zambit lui Emmett, iar el mi-a intors zambetul.

-Hopa sus, Emmy, am strigat.

Cand a ajuns sus am observat ca avea in mana si galetile cu sirop. Le puse la jumatate de metru de mine.

Dar tocmai cand capul Bellei se ivi de dupa usa scolii, piciorul lui Emmett aluneca de pe marginea plina cu ulei pe care n-o observasem.

 

***

 

Mainile ii erau si ele alunecoase. Pe tot ce punea mana, aluneca. Cand se incorda, aluneca si mai repede. Eu nu il puteam ajuta. Astfel incat, acum statea agatat doar cu varful degetul de acoperis restul corpului stand fara vlaga in aer.

Da Doamne sa nu se uite in sus, m-am gandit, urmarind-o cu ochii pe Bella.

Capul rosu al Victoriei fu urmat la cativa centimetri de ravaseala de bronz a lui Edward.

Si atunci Bella se intoarse spre ei.

Ochi negrii. Colti. Vazuse prea mult.

Sau ar fi trebuit sa vada, daca eu nu reactionam din impuls.

Am aruncat galetile cu sirop de capsuni. Ambele s-au golit in capul Bellei, iar galetile dim metal au nimerit una in capul lui Edward, iar una in capul Victoriei.

Stiti, imaginea era chiar comica.

Un om cu sange dulce era plin din cap pana in picioare su sirop de capsuni, 2 vampiri aratau ca loviti de ciuma dupa ce le-a aterizat in cap cate o galeata de metal, un altul se zbatea ca intre viata si moarte agatat cu varful degetelor de acoperis, iar tabloul era completat de o diavolita care alunecase exact in balta cu ulei si era plina de lichidul ala alunecos, dar buimacita, privind multimea.

Fiiindca toata scoala se uita la noi.

Si pe moaca directorului scria clar EXMATRICULARE.

 

***

 

Vantul imi aduse cativa tepi pe fata. Nu stiam ce sa spun. Dar siropul mirosea extraordinar de prost, chiar si de la distanta asta.

-Esti un geniu, Alice, sopti Emmett, cu vorbele aproape spulberate de vant. Ai inabusit mirosul, ma lamuri. I-ai salvat viata!

Sunt desteapta chiar si fara sa-mi dau seama.

-JOS, ACUUUUUM! am auzit vocea directorului.

Era rosu la fata de nervi. Eu as fi vrut sa fiu rosie la fata de rusine, dar n-am fost. N-am putut fi.

-Cullen, misca-te mai repede!

Nu stiam sigur daca se referea la mine sau la Emmett, dar era de rau oricum.

 

***

 

-… si nu a fost deloc vina lui Emmett, domnule director! Am exclamat, cu cativa stropi de ulei zbatandu-se sa cada din parul meu.

Aproape ii umplusem tot cabinetul de substanta alunecoasa, iar Emmett statea tacut intr-o parte, lasandu-ma, ca de obicei, pe mine, sa rezolv problema.

-Domnisoara Cullen, spuse directorul obosit, ati distrus grilajul tuturor claselor uracndu-va pe el, ati aruncat cu sirop intr-o alta eleva, mi-ati umplut biroul de ulei, ati aruncat in fratele dumneavoastra o galeata de metal si o alta galeata in capul profesoarei de literatura, la care v-ati rastit in timpul orei…

-Mi-am cerut scuze de la ma’am Victoria, am spus, indignata. Plus ca nici nu m-am rastit la ea!

-Va ve-ti accepta pedeapsa si or sa va vina parintii la scoala! Spuse promt.

Facu o pauza.

-Si dumneavoastra, domnule Cullen, ii ve-ti fi coleg de suferinta.

Nu protesta. Nu spuse nimic. Doar aproba scurt din cap.

Cineva batu la usa.

-Intrati, striga directorul.

Vroiam ca Esme si Carlisle sa fie suparati. Sa tipe. Sa ma pedeapseasca si ei.

Dar nu sa fie dezamagiti.

-Buna ziua, salutara politicos.

Directorul a raspuns. Eu si Emmett ne-am lasat capetele in jos si clontul mi-a disparut brusc. Directorul observase schimbarea mea de atitudine, bineinteles.

-Domnisoara Cullen, vad ca v-au ramas scuzele in gat acum, spuse taios.

Nu am spus nimic.

-De ce, Alice? Intreba Carlisle. Emmett?

-Vampiri, am spus incet, incat sa nu auzim decat noi.

Se incrunta o clipa si adulmeca subtil aerul. Mirosul Victoriei domina scaunul pe care stateam eu.

-Explicam acasa, am spus incet, dar cat sa poata intelege si directorul.

Eram prea rusinata ca sa mai spun ceva. Sau cel putin, asa vroiam sa par in fata directorului. Sa creada ca el iesise victorios si ma facuse sa stau in banca mea.

Si a mers.

-Maine va incepeti pedeapsa, a spus. Acasa cu voi. Aveti de aruncat niste bombe.

Si chiar aveam. Iar Edward avea sa fie implicat.

Capitolul 5: Nervi

Am oftat puternic.

-Sa-i dam bice, Rose, am spus.

Era uimitor cum o singura pauza impreuna ne-a facut sa fim atat de apropiate. Cooperam fara nici o problema si tonul obisnuit -rece- al lui Rose era brusc prietenos si cald.

A aprobat din cap luandu-si un zambet cat se poate de prietenos – dar stiam ca-i o masca.

Pur si simplu simteam un impuls atat de puternic de a o proteja pe Bella de persoanele alea, incat nu-mi pasa ce riscuri trebuia sa-mi asum.

-Stii ca e disperata dupa popularitate. Ne va accepta imediat, zise.

-Mdea, dar nu cumva sa te atasezi de fatarnica aia, am avertizat-o.

-N-am sa fac niciodata asa ceva, spuse Rose, mai mult scuipand cuvintele.

Entuziasmul meu obisnuit era indeajuns ca toata lumea sa ma indrageasca. Dar Stanley vroia sa o tinteasca pe Rose – eram sigura de asta, fiindca, cu toate ca e invidioasa pe frumusetea ei, crede ca prin ea poate avea tot ce doreste.

Pana si Emmett are mai multa minte.

Ne-am luat tavile si am strabatut cantina, fiind foarte constiente ca ne expuneam foarte mult. La o masa mai din centrul salii s-au asezat Stanley, Bella si Angela Weber. Newton, Crowley si Yorkie au grabit pasul spre ele, iar Lauren Mallory isi flutura fusta scurta cu obisnuita ei iritatie spre acelasi punct.

Dar eu si Rose nu agream sa ne asezam decat langa Bella – nu m-as fi asezat langa Yorkie sau Mallory nici daca ma decapitai. Plus ca nici Jazz sau Emm n-ar fi fost prea incantati si nu vroiam sa am probleme chiar acum.

Cand gasca lui Newton era abia la jumatatea drumului, eu imi trageam deja un scaun si ma asezam pe el, cu Rose alaturi.

-Ne putem aseza? Am chitait voioiasa.

Toate trei fetele -defapt, toata cantina- a inceput sa se holbeze la noi de parca picasem de pe planeta extraterestrilor cu capete patrate.

-S-s-sigur, balmaji Stanley intr-un final.

Rose s-a asezat langa Stanley, iar eu in stanga Bellei. I-am aratat un zambet foarte sincer, iar ea a rosit. Era atat de adorabila! Mirosul era ademenitor, dar l-am ignorat. Stiam ca e intimidata de Rosalie, dar aceasta i-a oferit un zambet prietenos si convingator – si surprinzator, l-am recunoscut ca fiind sincer.

-Hey, Bella, am zis intr-un glas.

Am chicotit usor. Asta nu era planificat.

-Eu sunt Alice, i-am spus.

Nu am intins mana. Stiam ca avea sa se sperie fiindca eram, practic, un sloi de gheata miscator, dar un alt zambet paru sa compenseze gestul.

-Eu sunt Rosalie. Stii, esti noutatea scolii acum, chicoti. Te cunoaste toata lumea.

Ea rosi. Din nou.

-Nu fi rusinoasa, nu muscam, am ras.

Rosi si mai tare.

Am clatinat din cap si Jazz si Emm au rasarit de nicaieri. Jazz si-a luat un scaun si s-a asezat pe el cu spatarul in fata, apoi mi-a dat un pupic pe obraz. Picioarele scaunelor noastre erau incrucisate si eu mi-am proptit cotul pe spatarul lui.

Ochii lui Stanley iesisera din orbite.

-Eu…aaaa, eu sunt…

-Jessica Stanley? Intreba Emmett, cu sprancenele inaltate.

Dadu din cap hipnotic.

Rosalie il ciupi de mana aproape neobservat. Daca continua asa, Stanley avea sa lesine pe loc.

-Si tu trebuie sa fi Angela Weber, am spus.

Dadu din cap de dupa ochelari. I-am zambit, iar Newton, Crowley si Yorkie ajunsera langa noi. Se uitara pe rand la mine si la Rosalie.

Superb. Credeau ca eram noile lor noutati.

In visele voastre, baieti.

Zambetele noastre au scazut, devenind doar o strambatura de lasa-ma-sa-te-las.

-Hei, Mike, a zis Jazz inexpresiv.

Oh, ce ora de sport productiva – au reusit sa-si infraneze impulsul de ai infrumuseta fata pe cale naturala.

-Fetelor, ei sunt Mike Newton, Taylor Crowley si Eric Yorkie, enumera Emmett, pe acelasi ton.

-Buna, am mormait noi.

Am clipit de cateva ori, apoi m-am intors spre Bella si Stanley.

-Ce ora aveti acum? Le-am intrebat.

-Biologie, spuse Bella.

Stanley era prea ocupata sa se holbeze la usa; la Edward. Stiam ca avea fata iritata inainte de a ma intoarce. Cum mi-a prins privirea, mi-a aruncat o mie de fulgere si cumva stiam ca vroia sa ma car naibii acolo si sa vorbesc cu el.

Mi-am smucit scaunul atat de brusc incat pana si Jazz aproape s-a dezechilibrat. L-am trantit cu putere si am calcat apasat si nervos pana la Edward. Se apropie si el si nu mai aveam de parcurs decat vreo 5 metri.

-Ce mai vrei? M-am ratoit.

-De ce faci asta? se zburli la mine. Ti-am spus sa incetezi.

-Iar eu ti-am spus sa ma lasi in pace sa-mi vad de viata mea, am replicat, pe acelasi ton rastit.

Eram foarte iritabila cand venea vorba de tantalaul asta. Defapt, el era cel care o pornea. Ma privea foarte furios de cateva zile incoace si eu nu aveam de gand sa fiu calmul intruchipat.

-Bine! Atunci explica-mi de ce stai cu ei.

O alta smucitura. Bella se ridicase rosie la fata si nervoasa.

-Noi, sasai ea, suntem la fel ca voi. Suntem oameni.

Cat de mult se insela.

 

***

 

Am vazut pe fata lui o gramada de emotii: furia, iubirea, slabiciunea, si o alta infuzie, dar toate disparura la fel de repede cum aparura.

-Bella… am incercat.

Vazand ca nici unul nu spune nimimc, mi-am reluat propozitia.

-Edward vroia sa zica ca…

-Stiu ce vroia sa zica, imi reteza ea vorba. Las-o cum a picat, te rog, Alice.

Se intoarse si se aseza pe scaun.

-Tampit, tampit, tampit, i-am spus lui Edward, apoi am mers in aceeasi directie cu Bella.

Ne-am asezat amandoua si Newton sari loial ca un Golden Retriever s-o calmeze pe Bella. Jazz a trimis valuri de calm spre noi, strangandu-mi manuta facuta pumn.

Emmett. Sirop de capsuni.

Viziunea mi-l arata pe Emmett cumparand trei galeti de sirop lipicios de capsuni. Scopul? Asta trebuie sa aflu singura.

-Emmett, de ce vrei sa iei sirop de capsuni? Am intrebat indeajuns de incet incat sa auda numai vampirii.

Ranji angelic si fu salvat de clopotel. I-am aratat pumnul amenintator, in caz ca vroia sa verse siropul pe la mine prin sifonier.

-Literatura? Am oftat, tot spre Emmett.

Ne-am ridicat impreuna, iar el aproba din cap.

-Literaturaaaaaaa, incepu pe un ton cantat.

Bella se inrosi din nou de nervi.

-Iar eu am Biologie, spuse. Numai sa scoata ca vreun cuvant…

Ofta si isi smulse geanta de pe scaun. Jazz incerca s-o calmeze pana sa iasa din sala, dar ea se misca cu o viteza neobisnuita.

-La naiba, am înjurat încet.

I-am dat un mic sărut pe obraz lui Jazz și am plecat cu Emmett încercând să nu mă mai gândesc din care unghi îi pot da un pumn în nas mai bine.

După ce ne-am așezat în bancă Emmett și-a scos telefonul și a început să se joace un joc cu prăjiturele. Cât de matur.

Mă jucam absentă cu creionul, când în boxele de pe culoarele școlii se auzi:

-Doamna profesoară de Literatură Della Farmiga a murit recent, casa ei arzând în flăcări. Întâmpinați-o pe noua voastră profesoară, Victoria Lefèvre.

Și un cap roșu a intrat pe ușă.

Dar vederea vampirilor putea trece prin lentilele verzi.

Ochi roșii.

Vampir.

Capitolul 4: Fratia celor patru bezmetici

La ticaitul orei 3:30 fix, am scancit din dinti, exact cand potopul dadea navala pe usa. Eu, Rosalie, Emmett si Jasper ne-am aliniat cuminti pe canapea, pregatiti sufleteste.

Edward se puse in fata noastra ca un jandarm, cu buzele stranse intr-o linie subtire.

-Alice, rostii.

Dar simplul cuvant era incarcat de inflexiuni. Dezamagirea si tradarea dominau.

-Le-ai spus.

Vocea ii tremura.

-Ai promis! m-a acuzat.

Ridicase sfidator glasul si pana si Emmett s-a facut mic. Mi-am strans ochii si mi-am plesnit fruntea. Cand am inceput sa vorbesc, vocea imi suna ragusita si la fel de nervoasa ca a lui; cand doua bolovane se lovesc, amandoua se crapa. Am tasnit in picioare si m-am aplecat in fata.

-Nu le-am spus nimic, tampitule! am ridicat si eu tonul.

Ma privii neincrezator. In minte, mi-am revizuit toata ziua – toate grijile pe care le-am avut, cat m-am straduit ca el sa fie un mare magar nerecunoscator. Buzele i se rotunjira intr-un mic “o” si si-a cerut iertare prin ochi.

-Si atunci ce a fost in capul vostru?! Puteati da foc scolii si nu o singura persoana ar fi murit, se incrunta.

Acum ca drama a trecut, m-am strambat la el.

“Recunoaste, Eddie, preferai sa moara toata scoala daca Bella scapa. Dar oricum, sa stii ca eu cred ca si-au cam dat seama. Se cam vede pe fata ta, fratioare.”

Isi tuguie buzele si isi dadu ochii peste cap.

-Ali, maraii, nu-mi spune Eddie.

Fu randul meu sa-mi dau ochii peste cap.

-Heeei, am ratat vreo scena? Intreba Emmett cu ochii mijiti.

I-am aruncat o privire piezisa.

-Da, am raspuns. Discutie incheiata. Ne-ai tinut destula morala.

-Defapt, nici n-am inceput, spuse Edward.

-Privirea spune destule, am replicat.

Ofta. Stia ca nimeni n-o poate scoate la cap cu mine.

-Fie cum spui tu de data asta, zise si se rasucii pe calcaie.

-Si de data viitoare, si de data răs-viitoare… soptii Emmett.

-Sa speram ca nu, murmura Edward.

 

***

 

A doua zi la scoala Bella a fost o naluca. Dupa o vizita la sectie si niste nervi intinsi la maxim, o frumoasa idee a poposit in capul lui Charlie Swan – care, la naiba, o sa ne bage curand in belele. Vrea sa identifice apelantul, ca ‘gluma proasta’ sa nu se repete.

Si, as putea spune spre norocul meu, folosisem telefonul lui Emmett, nu pe al meu.

-Esti reaaaa, exclama cand vazu datele problemei.

-Stiu, am zis. Si nu puteam fi mai mandra de asta.

Edward asculta Debussy la maxim in castile lui in Volvo, iar noi eram in fata laboratorului de chimie.

Emmett ranji brusc, cu o ‘stralucita’ idee in minte.

-Hai sa-l aducem pe tantalaul asta cu picioarele pe Pamant. Toti patru. Sa juram ca o sa fie fericit.

Toti ne-am uitat la el pentru o secunda, apoi Rosalie facu un pas inainte si isi intinse mana in fata hotarata, dar cumva diferita – era o latura pe care nu si-o rata niciodata.

-S-o facem, pentru buricul pamantului, rostii clar.

Jazz ranji si el.

-Fratia celor patru bezmetici, pronunta.

-Fratia celor patru bezmetici, am aprobat.

Si de acolo, din fata unei usi nevinovate ce ascundea formule chimice, a inceput totul: eternitatea fericita a fratelui nostru.

Fratia celor patru bezmetici.

 

***

 

-Si cum ramane cu mine? S-ar putea sa intru la racorica pentru telefonul ala criminaaal, zise Emmett pentru a saptea oara.

Nici Rosalie nu dadea atentie plangerilor lui. Ne chinuiam s-o gasim pe Bella in multime, dar parea ca s-a evaporat.

-Deci trebuie s-o mentinem in viata fara ca Edward sa-si dea seama, le-am spus.

Rosalie zambii.

-Suntem Ingerii lui Charlie in varianta fara puls in dotare, nu? Chicotii.

Am aprobat din cap, cu obisnuita mea energie pozitiva.

-Defapt, suntem Ingerii Bellei, a corectat-o Jazz.

Mi-am dat ochii peste cap.

-N-o sa mai fim ingerii nimanui daca nu ne dam seama unde e!

Emmett ranji si arata cu degetul.

-Ioi, uiteeeeee-o!

Rosalie l-a lovit peste umar.

-Nu mai tipa, Emmett.

I-am vazut capul maroniu rasarind in multime impreuna cu Mike Newton.

-Newton trebuie sa dispara cat de curand, i-am anuntat.

-Ne ocupam noi de Operatiunea Newton, anuntara Jazz si Emm intr-un glas, cu ranjetele uriase intinse pe fata.

Eu si Rosalie ne-am privit.

-Ce-aveti de gand? Ii intreba ea.

-O sa vedeti voi, spuse Emmett diabolic.

-Ihm, aproba Jazz. Hai, Emm, aveeem spooort, adauga, cu un subinteles pe care l-au inteles numai ei.

 

***

 

Trecuse deja pauza si noi tot nu aflasem inca brilianta idee.

-Ma cam enerveaza Stanleeeey, i-am spus lui Rosalie.

-Mie-mi spui? Murmura, cu un zambet inflorindu-i pe fata.

Am rasuflat puternic.

-Ea barfeste. Barfele trebuie sa se intoarca impotriva ei, am declarat. Si atunci cand esti vampir…

-… stii toate barfele, termina Rose ranjind.

Am batut palma. Fratii Cullen sunt ciudati – dar asta ii face speciali. Si asta ii face ei.

 

***

 

Am stat cu urechile ciulite numai o pauza si am aflat tot ce misca in scoala. Dar ne trebuia ceva mai mult, iar asta cerea sa ne implicam personal. Si daca surorile Cullen se implica personal, atunci treaba e serioasa.

-Trebuie sa-i castigam increderea. Sa aflam tot. Am zambit. Sa jucam teatru.

Daca noi, vampirii, suntem buni la ceva, atunci lucrul ala e teatrul.

-Dar ce o sa facem dupa ce aflam tot? Intreba. Nu putem sa mergem la Bella si sa ii spunem “Buna, stiai ca Stanley a spus aia si ailalta?”

Facu o pauza.

-Nu crezi ca o sa fie ranita? Adauga firav apoi. Adica isi pune increderea in ea si bum, afla ca e o mare jigodie?

-Pai nu trebuie sa o lasam sa-si puna increderea in ea, atunci, am replicat.

Am facut o pauza.

-Noi trebuie sa fim cele in care isi pune increderea. In fond, Stanley are numai o zi de cand o cunoaste si pana si Bella a vazut ceva artificial la ea, deci, chiar daca noi suntem ‘ciudatii Cullen’, dar suntem sinceri si veseli si… normali, atunci am rezolvat problema.

Dar apoi am ranjit.

-Dar trebuie sa fim sigure ca iese de tot din joc. Si la fel si Mickey.

Rose ridica o spranceana.

-Paaaai, ne trebuie punctele lor slabe.

-De asta ranjea Emmett in halul asta! Exclama ea. S-a uitat ieri la nu’stiu ce emisiune si cred ca de acolo a luat ideea.

-Nu facem treburi murdare, am spus. Am de gand sa aflam… stii tu, trebuie sa fie ei indragostiti sau cevaaaa…

Rose isi dadu ochii peste cap.

-Mdea, Newton e indragostit de Bella. Te-am lamurit eu.

Am negat din cap. Altcineva. Si ne trebuia informatia direct de la sursa. Prin urmare, tot lor le faceam o favoare, nu?

Capitolul 3: Planuri

Am rescris capitolul ăsta, parcă nu îmi mai place ăla de dinainte :)) Enjoy it :*

 

 

Eram inca in ora de matematica, dar ma frichineam de parca eram pe arcuri. Viziunile ma loveau una dupa alta, toate moduri in care Edward are de gand s-o omoare pe Bella. Jazz imi trimitea disperat valuri de calm, dar nimic nu putea rezolva asta. Ba vroia sa omoare intreaga clasa si s-o lase pe ea la urma, ba vroia sa sara cu ea pe geam si sa ii bea sangele dupa colt.

“E de raaaaau. Foarteee raaau” am scris.

I-am impins lui Jazz hartiuta sub brat. Citii cu ochii mari.

“Ce s-a intamplat?”

“Edward. Vrea sa o omoare pe tipa cu sange dulce care s-a asezat langa el la Biologie.”

Inghitii in sec.

“Ce putem face?” Imi scrisese inapoi.

Am strans din ochi si am clatinat disperata din cap. Nu stiam si vroiam sa stiu. Edward era fratele meu si trebuia oprit. Nu si-ar fi iertat-o niciodata. Dar brusc o idee traznita m-a… practic, traznit.

De ce sa plece Edward, cand poate sa plece Bella? Ar fi imposibil sa o scoti pe bestiuta aia de Edward din clasa cand pradatorul e la putere, dar Bella poate sa se lipseasca de o lectie in schimbul vietii.

Jazz imi asculta planul spus foarte incet si stia exact ce trebuia sa faca. Nu intrebati de ce cara artificii in buzunar – cred ca a luat-o pe urmele lui Emmmett, dar nu asta conteaza. Era una care scotea fum excesiv si sigur ar fi evacuat toata clasa in cateva secunde.

Ranjii subtil si o expedia langa banca lui Yorkie. Pocnitoarea exploda si noi am fost primii care au iesit din sala, urmati de o mare turma de oi… aaa, elevi.

Dar brusc, o alta viziune m-a oprit in loc.

-Jazz! Am exclamat. Nu putem pune pocnitori si la ei, asta inseamna sa iasa amandoi. Ne trebuie altceva…

Si planul capata o alta ramificatie in capul meu.

Partea proasta era, ca aveam nevoie de Emmett.

 

***

 

Jazz se misca cu viteza fulgerului si arunca prin geamul deschis al salii de istorie o alta pocnitoare; fix pe caietul lui Rosalie ( ceea ce s-ar putea sa-i aduca o frumoasa coafura noua ciufulita mai tarziu ). Emmett ranji – recunoscuse ca era una dintre cele pe care le cumparase el de la nu stiu ce distribuitor. O apuca pe Rose de-o aripa si la explozie amandoi tasnira afara. Peste doua minute, amandoi erau in spatele nostru, langa Volvo-ul lui Edward.

-Asta-i numarul, Emmett. Fara glume, glas politicos si scoate-o afara cu viteza maxima, i-am spus. Să sperăm că profesorul o să-I dea voie să răspundă.

Dădu din cap. Își șterse rânjetul de pe față și puse telefonul la ureche.

-Bună ziua, domnișoară Swan. Sunt șeful de la locul de muncă al tatălui dumneavoastră.

-E puțin prea formal, am șoptit. Aici toată lumea se cunoaște.

–Emmett! L-am auzit mârâind pe Edward, dar îndeajuns de încet încât să nu audă Bella.

Dădu din cap strâmbând din nas.

–Ăăă, se auzii vocea Bellei, nu cumva tatăl meu e șeful secției de poliție? Mai există și un alt șef?

Emmett urma să și-o ia dacă nu repara urgent greșeala.

-Sunt șeful din țara ăăă… Andorra. Sunt șeful secțiilor din capitala Andorra la Vella pentru un caz deosebit, o trântii.

Ah, ce bine că l-a altoit Rosalie până a învățat Geografie!

–Oh.

-Aș avea nevoie de dumneavoastră, sunteți implicată.

-Sunt implicată?

-La secția de poliție din Forks, rapid vă rog, încheie tembelul.

Răsuflă abia după ce închise telefonul.

-De ce naiba a trebuit să mă pui pe mine? Se încruntă.

-Păi trebuia o voce mai groasă, cap de tablă. Plus că ai un accent al naibii de ciudat.

Își dădu ochii peste cap, apoi Rosalie întrebă:

-Și de ce, mă rog, trebuie să avem grijă ca ea să nu pățească nimic?

-Parcă nu vroiai să te muți din nou, i-am răspuns, cu vocea inexpresivă.

Nu mai dădu nici o replică, dar vedeam în ochii ei că țintisem bine.

-Uite-o vineee, am zis pițigăiat.

Toți patru ne-am ascuns după Volvo, în timp ce ea ieșea cu camioneta huruind din parcare.

Am oftat ușurată.

-Am făcut-o și pe-asta.

Emmett era tăcut. Nu trebuia să citesc gânduri ca să știu că se gândea  dacă să îi pese într-adevăr de Bella.

-Hai, lume. Să evacuăm curtea până apare Eddie și ne crapă pă toți! Exclamă el brusc.

-Bine țintit, aprobă Jazz. Fugaaa.

Și duși am fost. Am ajuns rapid acasă, pregățiti moral pentru taifun.

-Bunăăă, mamăăă, țipă Emmett.

-Emmett, spuse Esme coborând scările. Nu trebuia să fiți la școală?

Ne-am privit unul pe altul, apoi m-am întors spre Esme cu o incocență prefăcută.

-Ne plictisisem și…

-Unde-i Edward?

-La ora de Biologie, zâmbii Jazz.

Dar mi-am dat imediat seama de greșeală.

-Și atunci de ce voi nu sunteți în timpul orei? Îmi citii Esme gândurile.

-Păăăi… bolborosii Emmett.

Cum putea explica că scumpul meu soț a riscat să dea foc claselor cu pocnitorile lui trăznite?!

 

***

 

-… și așa am ajuns să fugim până acasă, ca să nu trebuiască să dăm piept cu furtuna, am oftat, sfârșind istorisirea. Dar e vina mea pentru artificii, mama, a fost idea mea și știu că nu trebuia s-o fac, dar…

Jazz mi-a pus o mână pe umăr.

-A fost vina mea. Puteam să te refuz.

Emmett își dădu ochii peste cap.

-Nu face pe cavalerul. Toată lumea știe că nu o poți refuza pe Alice decât dacă vrei să grăbești Apocalipsa.

Capitolul 2: Prima zi

-Hai să mergem, a șoptit Rosalie de lângă mine, băgată pe jumătate în tufa de …. naiba știe de ce o fi.

Jucam de-a v-ați ascunselea cu toții, iar cel care se pusese era Emmett, fiindcă fusese prins înainte. Având în vedere cât de subțirel e, nu e de mirare.

Am zburat amândouă ca din pușcă spre următoarele tufe, chicotind tacit. Emmett se roti ca gâsca-n lemne, dar merse mai departe, în direcția opusă nouă.

-3, am numărat, 2, 1. Hai.

Și am țâșnit în viteză la perete, atingându-l. Am scos limba spre Emmett.

Și un corp m-a strivit de perete, luându-mă pe nepregătite.

-Alice!l-am auzit pe Edward exclamând.

-Ai grijă pe unde mergi, în…

Mi-am înghițit cuvintele în ultimul moment. Dacă îl strigam ”îndrăgostitule”, sigur intram în belea. Și nu mai cunoșteam nici un apelativ care să înceapă cu ”în”.

-Ai grijă, am repetat cu o furie mai domoală.

Emmett se strâmbă la el.

-Nu te-ai  ”scuipat”, ai pierdut, râse triumfător.

Jazz ieși dintr-o misșcare elastică de după colț.

-Și dacă îl punem pe el, ne va lua dintr-un foc, zise cu calmul lui obișnuit, strângându-mi mâna.

I-am strâns-o la rândul meu.

-Pune-te tu, atunci, replică Rosalie.

Jazz dădu din umeri.

-S-a făcut, Hale.
Mi-a depus pe obraz un pupic, apoi își acoperi mâinile, începând să numere.

Picioarele mi s-au înfipt imediat în pământ și am fugit cu viteza lumini din nou spre tufe.

De data asta m-am ciocnit de Emmett.

-Doamne, da’ ce-aveți azi toți? Ați luat orbul găinii?

Emmett aruncă o privire spre stângă.

-Păzea, că vine blondinul, țipă.

Dar Edward a alergat mai iute și a ”scuipat toată turma”.

-Ce ne-am face noi fără copii noștri mici? Întrebă Esme în glumă.

Am clătinat din cap.

-Dacă te referi la intelectul lui Emmett, mamă, care e egal cu al unui copil de grădiniță, nu te pot contrazice, am oftat teatral.

El ridică mâinile spre cer, să ne arate soarele. Edward înghiți în sec.

Prima zi de școală. Cu Bella Swan.

-Va fi o zi interesantă, am murmurat.

Cât ai clipi, trecusem deja prin toate dormitoarele, pregătind haine pentru marea intrare a ciudaților Culleni.

-Alice, mormăi Edward, vreau să vorbim.

Umerii mi s-au pleoștit. Știam că avea să-mi spună să-l las în pace.

Aprobă din cap.

Și totuși, dacă am învățat ceva în toți ani ăștia, a fost că trebuie să lași destinul să-și coasă singur drumul, indiferent ce viziune ai avea.

Mi-am lăsat capul într-o parte și am aprobat scurt și eu. Era cel mai deștept om pe care îl cunoșteam. Poate chiar se putea întrece și cu Carlisle, așa că era în stare să ia și singur decizii.

-Hainele tale sunt pe pat, i-am zis, de ochii lumii, de parcă el n-ar fi știut deja asta.

Câteodată mă întreb cum de Jazz acceptă să îi ascund atâtea lucruri, știind foarte bine că o fac.

Edward mustăcii.

-Știe foarte bine ceea ce știi și tu. Nu îl plesnește curiozitatea fiindcă știe că nu totul e roz. Știe că totul trebuie să vină de la sine. Dacă ar fi trebuit să știe, tu i-ai fi spus.

Logica lui mă lăsa lată. Ș totuși, ca să fi un Cullen, trebuie să înveți să te aștepți la de toate.

-Hai să mergem, am oftat într-un final. Pa, mamă.

-La revedere, copii.

Ne zâmbii din fața ușii, dar știam că greutatea trecutului ei o apăsa dureros – era unul din puținele momente în care se cufunda în ceea ce era într-adevăr înăuntrul ei. Și-a dorit un copil. Un copil al ei. Și după ce l-a pierdut, s-a aruncat de pe o stâncă. A spus că totul e istorie. Dar nimeni nu va cunoaște niciodată ceea ce e defapt: o amintire din trecut, o fantomă a prezentului, sau o supărare a viitorului.

Edward îmi zâmbii încurajator, dar trist, din oglinda retrovizoare. Jazz a simțit prezența negativă a supărării.

-Hei, pe cine înmormântăm? Întrebă încruntat.

Pentru Esme părea că mai e puțin până se umple paharul. Nu era cazul să mai aducă încă o dată vorba de înmormântări.

-Calcă accelerația, Eddie, îi spuse Emmett.

Acesta mormăii ceva nemulțumit, dar călcă pedala. După un drum rapid pe șosele, ne-am rezemat de scumpul lui Volvo, totuși ceilalți neștiind de ce.

Știam că o așteaptă. Dar nu vroia să recunoasă.

Dar am promis să îl las în pace.

Am intrat în transa unei viziuni, apoi. Mereu viziunile erau niște imagini de tip GIF puse una după alta rapid. Mereu le-am considerat așa.

Bella. Camioneta ei ruginie. În parcare, două locuri mai încolo.

Și atât. Nu era o viziune deloc lungă. Avantajul era că mereu îmi oferea detaliile. Pașii. Cum călcau oamenii. Cum clipeau. Totul la o rezoluție foarte mare. Și am învățat că nu trebuie să mă concentrez pe ansamblu, ci pe ceea ce e dincolo de el.

Totul se petrecu rapid. Camioneta intră huruind în parcare. Edward nu ridică privirea. Ea parcă cu grijă și apoi se dădu jos din mașină. Toate lumea întoarse privirea și se holbă, iar ea roșii slab pe sub perdeaua de păr maroniu.

Edward s-a încordat subtil. Bella a mers spre secretariat și de acolo am urmărit-o prin viziuni, până a ieșit și și-a parcat mașina în parcarea elevilor. O pală de vânt mi-a umplut nările și mirosul era deosebit de dulce. Toată familia și-a mutat privirea spre ea, care traversa spre trotuar.

Și Edward avea pe față întipărită o expresie șocată până peste cap.

<<Nu-i pot citii gândurile>> mimă pe buze.

Șocat m-a acaparat. Edward citea gândurile tuturor. Era clar că fata asta era diferită. Și eram mai mult ca sigură că avea să fie parte din familia noastră.

Dar deocamdată sunt blândă. Îl las singur să își dea seama ca se va întâmpla cum spun eu.

***

Am urmărit-o toată ziua la școală, cât de discret am putut. Nu-mi plăcea deloc că s-a împrietenit cu Stanley. Deja începea s-o bârfească și să spună ca e așa și pe dincolo, păstrând-o pe lângă ea doar pentru popularitate. Dar n-aveam cum s-o avertizez ce fățarnică e. Singura consolare a fost că s-a împrietenit cu Angela Weber.

Dar apoi m-am simțit ca și cum ar fi venit potopul. Mike Newton.

O privea ca unul din cățeii beți de la sucul de struguri. Și vedeam că Edward resimțea ceva. Și fața mi s-a luminat când am realizat după prânz au biologie. Amândoi. Și singurul loc liber e lângă Edward.

***

– Jazz, hai, aveam mate, i-am zis.

Ne-am ridicat și am mers spre sala plină de praf a profesorului Smith. În curând o să-i apară și pânze de păianjeni!

Defapt, la ce frumos arăta clasa, aia era o îmbunătățire. Pe bune.

Și gândul mi s-a dus la o bătrânică care părea să fi adus foarte bine cu mine cândva. În gând îmi răzbătea ”bunica”.

Nu mai știam nimic din viața mea de om. De ce să îmi apară bunica tocmai acum? Ei îi plăcea curățenia? Avea poze cu mama? Știa cum arată tata? Era în viață când am murit? Atâtea întrebări m-au copleșit, tulburându-mă. Vroiam să știu ceva, să știu că am fost cineva, dar nu puteam.

Ne-am așezat amândoi la masa noastră din fundul clasei. Am început s-o urmăresc pe Bella – viitoarea mea cea mai bună prietenă. Pur și simplu, numai gândul mă făcea să chițăi, deci îmi putea atrage atenția de la bunica cu ușurință. Rosalie e prea rece – eu vreau ceva cald, ca o rază de soare, și Bella e exact persoana potrivită.

Jazz mă scutura ușor de umărul stâng.

-Da? Am întrebat.

Privii ușor în jur, să vadă dacă cineva trăgea cu urechea.

-Ești agitată. Puțin tristă. Ce se întâmplă?

Încăpățânatul de Edward. Dacă le-ar fi spus și lor…

-N-am nimic. Stresul viziunilor – uneori e nervant să nu știi când o să te oprești în mijlocul străzii și o să începi să privești în gol ca o mumie, a zis oftând, și improvizând în același timp.

Dar era real. Nu puteam să atrag atenția asupra multor oameni, fiindcă aș putea să mă opresc în mijlocul propoziției și să privesc spre nimic. Și asta ar fi dus doar spre suspiciune, și în final spre descoperirea rasei noastre. Dar mă împăcam cu ideea. Rosalie putea să mă acopere oricând, atrăgând atenția asupra ei.

Și m-am gândit brusc la ceva ce știam –subconștientul meu știa-, dar nu am spus sau gândit niciodată asta cu adevărat: că nu numai Rosalie ar fi făcut-o.

Am cele mai bune persoane din lume în jurul meu – și nu sunt perfecte. Dar poate că de asta îi iubesc.

Capitolul 1: De ce nu?

– Nu. Edward, de ce îmi tot întorci cuvintele pe dos? l-am întrebat, vrând să izbucnesc în lacrimi.

Pur și simplu își refuza fericirea. Viziunea mea – viziunea cu Bella, fusese cât se poate de reală. Și știam că îi sălășuiește chiar acum în minte roșeața obrajilor ei.

Isabella Swan a.k.a. Bella e fiica șerifului Swan –cu care, apropo, am avut un incident nu tocmai plăcut acum două zile, dar nu asta-i esența- și se mută în oraș mâine. Îmi derulam încontinuu în fața ochilor viziunea în care Bella și Edward se sărutau – ba chiar o făceam atât de des, încât Jazz aproape îmi strigase ”petrecere”  în față și nu-l auzisem.

Și tăntălăul ăsta, cu toate că citește mințile, nu mă crede.

Defapt, nu vrea să mă creadă. Fiindcă asta ar însemna să se îndrăgostească de o muritoare, și refuza să răpească o viață numai fiindcă sucește capetele fetelor pe o rază de opt mile distanță.

– Alice, nu asta e… Inspiră aer atât de adânc, încât credeam că avea să i se crape pieptul. Doar că…

– Doar că ce? am ridicat tonul pițigăiat.

Nu era tocmai ridicat, având în vedere că aveam frunțile aproape lipite în mijlocul pădurii, în timpul vânătorii, vorbind atât de încet încât ne auzeam abia și noi – fiincă Edward nu vroia să afle și ceilalți. Defapt, la un moment dat am ajuns să cred că nici el nu vroia să afle.

Învățase de la Carlisle să prețuiască viețile omenești, regretând profund perioada aceea. Se decisese să pună piciorul în prag și se hrănea cu oameni – hoți, bandiți, prostituate; cei de la marginea societății, pe care cu siguranță n-o să-i plângă nimeni. Dar totuși ei aveau viață, ceea ce noi nu și măcar ar trebuii s-o protejăm cât putem pe a altora, dacă nu am fost în stare să o facem cu a noastră.

– Alice, chiar nu vreau să mă gândesc la asta, murmură.

– Scuze, am zis plecând mai mult capul.

Eram atât de apropiată de el încă de când l-am cunoscut, încât îmi puteam da seama când e trist sau nervos sau orice altă stare numai după încordarea umerilor sau poziția picioarelor. Și de data asta era inexpresiv pentru alții – dar bineînțeles că nu și pentru mine.

Avea picioarele ușor îndoite ca să ajungă la înălțimea mea, dar genunchii îi erau încordați cu putere – îi era teamă.

– Edward, ți-e teamă… de ce ar putea să se întâmple? am întrebat firav.

Se dădu de lânga mine și se rezemă de un copac. Apoi dădu cu pumnul în el atât de tare, încat acesta ajunse bucăți pe pământ. Nu l-am mai văzut până acum pe el, Regele Calmului, să își exteriorizeze vreun sentiment de furie sau de teamă. Defapt, în general, el nu se exterioriza deloc.

– Sunt sigur că se va termina rău, zise după un timp.

Mă enerva când își dădea cu presupusul. Eu eram Mama Omida de serviciu azi, nu el. Eu trebuia să îmi dau cu presupusul și să văd viitorul.

– Edward, dacă nu riști, ai să stai ca un mare molâu ce ești și o să aștepți să te invite ea la bal! am zis, cu nervii răzbătând puternic din voce.

Mi-am dus automat mâna la gură. Niciodată nu puteam să mă abțin, fir-ar să fie! Nu știa de bal… până acum.Și asta avea să îi confirme exact ceea ce credea: că Bella îi va cere să devină vampir.

Eram gata să îmi trag cu pumnișorii în cap și să îmi pun scoch la gură, când Edward se întoarse fulgerător. Deșteaptă am mai fost să îmi continui șarada și în minte.

– Vin ceilalți, șoptii.

Dacă s-ar întâmpla ca Edward să nu aibă vreodată dreptate, eu ling una dintre șosetele lui Emmett, pe care Rosalie nu a avut chef să le bage la spălat acum o săptămână.

Deci, vă dați seama că toți s-au prezentat la datorie, arătând ca scoși din cutie. Puteau fi foarte ușor confundați cu niște copii fidele ale lui Barbie și Kent.

Emmett s-a uitat la noi cu privirea lui de Einstein – adică urma să spună ceva tâmpit.

– Voi doi n-ați vânat? strigă.

Ecoul revertebră printre copaci.

– Emmett, nu suntem în junglă, îi spuse Carlisle.

– Tată, nu-ți bate capul, n-o să poată să treacă de grădiniță – din păcate a înghețat în perioada aia, am zis, abținându-mă să nu scot limba la Emmett.

Bombănii ceva de neînțeles.

– Deci, ați vânat sau nu? întrebă Rosalie, cu obișnuita ei ignoranță.

Nu zic că nu îi pasă de noi – aș putea spune că e oarecum imposibil. Doar că trecutul ei a făcut-o să creadă că toată lumea e la fel ca Royce. Și de data asta nu mai vrea să fie neajutorată, vrea să fie ea cea care rănește. Sau, cel puțin, așa dă impresia.

– Nu. Puteți s-o luați înainte, am zis, înainte ca Edward să deschidă gura.

Știa că n-aveam de gând să tac – nu e de natura mea, oricum, dar aveam să fiu și mai insistentă în legătură viața lui amoroasă.

– N-o mai numii așa, mârâi, imediat ce ceilalți au dispărut din vedere.

Rămăsesem un pic cu privirea blocată pe o frunză, datorită mirosului amețitor al lui Jazz atunci când se apropiase de mine, dar m-am trezit ca după un viz imediat ce l-am auzit pe Edward vorbind.

– Edward, hai să dăm cărțile pe față: eu nu mă înșel niciodată și tu nici măcar nu ai privit-o încă în realitate și deja te gândești la ea. Veți avea un viitor împreună, chiar dacă ea va fi muritoare sau nemuritoare.

Spusesem totul atât de înflăcărat, încât am văzut uimirea lui Edward față de hotărârea mea. Dar ne asemănam prea mult în unele privințe – și nici Obama nu-l putea convinge în momentul de față.

– Alice…

– Hai să vânăm, i-am retezat vorba încruntată.

Mi-am urmat tiparul obșnuit: m-am cățărat ca un mini-urangutan cu prea multă energie pozitivă într-un copac și am început să sar cu grație din copac în copac, luând mirosul căprioarelor din zbor. Ajunsă lângă ele, am inspirat încă o dată mirosul dulce al sângelui ce le alerga prin vene micuțelor animale și apoi mi-am afundat dinții în ierbivore. Am băut cu înghițituri mici, cum fac de obicei.

Și apoi l-am lăsat pe Edward să ardă leșurile, gândindu-mă un pic la problemele mele  – adică relativ ale mele. Jazz era cel mai nou adept al dietei noastre și mirosul oamenilor era ceva mai tentant pentru el. Săptămâna trecută i-am ținut o morală demnă de președintele Rusiei despre mușcatul persoanelor umane și despre faptul că îmi pot lua oricând certificatil de absolvire al facultății de psihologie dacă are nevoie.

Bine, totul s-a dus de râpă când Emmett a început să facă glume pe seama noastră și s-a dus naibii și seriozitatea mea. Dar să sperăm că a prins esența.

– A prins-o, nu-ți face griji. Urăște să fie urmărit din toată părțile, ca și cum ar fi un infractor periculos. Se va străduii și te voi anunța dacă are de gând ceva, spuse Edward, ridicând privirea spre copacul în care tocmai aterizasem, vrând să-mi iau tălpășița de-acolo.

Am aprobat din cap, neștiind sigur ce aprob, dar simțeam că trebuie s-o fac, ca Edward să fie sigur că interceptasem mesajul.

Imediat ce am călcat pe treptele de beton ale casei, am putut simți iubirea emanată de Esme. Pur și simplu, locul era îmbibat de căldura ei și fiecare colțișor îi purta amprenta, prin bunul gust și stilul simplu, dar sofisticat și unic al ei.

– Ați ascuns corpurile? întrebă Carlisle.

– Da, tata, am aprobat, cu voioșia mea obișnuită. Edward le-a ars.

M-am strecurat între Esme și Jazz pe canapea, cât Carlisle urca scările către baie, ca să se pregătească să plece la spital. Mi-am cocoțat și picioarele pe canapea, langă mâini.

Jazz s-a aplecat ușor si m-a sărutat delicat, iar eu i-am strâns cu grijă mâna dreaptă între mâinile mele. Chiar dacă era rece bocnă în realitate -ca noi toți-, îl simțeam cald ca o sobă. Și in ultimele zile era cam singurul care imi mai putea distragea atentia de la planurile mele diavolesti pentru al convinge pe Edward ca urma sa fie impreuna cu Bella.

– Mama, vrei sa mergem la cumparatuuuuri? am intrebat-o, stiind ca nu avea sa-mi reziste.

Nu avea sa reziste fiindca 1.) Cand puneam botic nici Hercule nu imi putea rezista si 2.) Esme nu ne refuza niciodata nimic.

– De ce nu mergi cu Rosalie? Sau cu Jasper?

Jazz paru sa se trezeasca brusc dintr-un vis.

– Aaa, nu, mama, eu…aaa…Al doilea Razboi Mondial… comandantul… mort… balerine… Emmett… tre` sa plec! balmaji si cat ai clipii, disparu pe scari.

– Uite d’aia, am raspuns intrebarii de mai devreme a lui Esme.

Ea rase usor.

– Atunci hai sa mergem.

Emmett clatina din cap tataind.

– Ti-ai semnat sentinta, mama, hohoti butonand televizorul.

Opri la un meci de football american si se apleca in fata, pe genunchi, incepand sa aclame echipele.

– Hai! Mai cu viata, baieti! Jazzy, Eddie, mai tarziu meci!

Amandoi mormaira furiosi cate ceva, probabil “complimentandu-l” pe Emmett pentru alinturi.