Capitolul 8: Prinși

-Haaai, Bella, am oftat.

-Alice, sunt bolnava, ce nu intelegi? Spuse apasat. Nu pot sa fac parada modei pe-aici.

M-am uitat tafnoasa la ea.

-Atunci, facem altceva.

Carlisle imi puse din nou o mana pe umar.

-Las-o, pixie, trebuie sa se odihneasca.

Bella l-a privit de parca ar fi fost Dumnezeu.

-Tataaaaaa, dar o sa se plictiseasca toata ziua! Am exclamat bosumflata.

Dadu din umeri in semn de ‘nu ma bag’. Ah, acum nu te bagi. Cand vorbeste Alice se impute treaba, nu?

-Trebuie sa ma intorc la munca. Te invoiesc pe ziua de azi.

Nu am tacut mai mult de o secunda.

-Nu ai putea sa le dai la toti liber, tatiiiiiiiii? Am intrebat angelic.

Stia ca prelungeam ‘i’-ul in halul ala doar cand vroiam ceva neaparat.

-Trebuie sa se odihneasca, repeta.

M-a sarutat pe crestet in timp ce bombaneam despre gradul de ‘plicticosenie’ la care se raporteaza oamenii din ziua de azi.

Imi ciufuli tepii si cu o inclinare usoara capului spre Bella, se intoarse spre spital.

-E ciudat ca a… domnul Cullen…

-Carlisle, am repetat ce i-a zis si el, aproape automat.

-Da, aaa… se inrosii. Carlisle nu miroase niciodata a antiseptic ca la spital si sta acolo o gramada de timp.

Am cugetat un pic.

-Ai dreptate, micuta Bella.

-Babo, ma ironiza, sfidandu-ma cu inaltimea ei.

Doooh, eu am mai mult de o suta de ani, copile!

Am fluturat din mana.

-In ritmul asta, va trebuii sa ii spunem sa ne invete si pe noi smechieria.

Rosii din nou.

Doamne Iarta-ma, ce-am mai spus acum?!

 

***

 

-Alice, nu esti dadaca mea! Striga Bella.

-Dadaca sau nu, tot o sa iei chestiutele astea! Am replicat.

Pastiutele pe care i le-a dat Carlisle aratau groaznic. Dupa o scurta vizita la farmacie, in care a trebuit s-o las pe Bella singura-singurica acasa, marele savant Alice a constatat ca pana si punga mirosea mai urat ca varcolacii.

-Belluuuuuuta, am auzit brusc un glas.

Am incremenit pe loc. Alerta, specimene de grad rar de tampitenie la orizont.

-Emmett, se smiorcai Bella.

-V-a dat Carlisle invoire? Am intrebat, rasfirandu-mi bretonul pe frunte jucaus.

Rosalie aparu si ea pe usa, pufnind.

-Te rog, Alice, noi nu l-am mai vazut pe Carlisle de doua zile.

Bella rosi la vederea ei. Jazz intra ultimul ca un jandarm, cu mainile la spate. Imi prinse privirea si lasa mainile jos, dand din umeri parca scuzandu-se.

-Deprinderi din armata, sopti.

Am ajuns langa el in doi timp si trei miscari si i-am strans nasul intre degetul mare si aratator, ca sa ii acopar caile respiratorii.

-Bella la orizont ii spune ceva iritatiei tale din gat, comandante? Am intrebat cu o politete ironica.

Imediat isi tinu respriratia. I-am eliberat nasul si apoi m-am intors stralucind ca un bec spre ceilalti.

-Ce faceeem, lume? Am strigat.

Nu le-am dat sansa sa raspunda.

-Stiu!

-Alice stie tot timpul, pufni Rosalie.

-Azi esti pufnitoare, Rose? Am intrebat cu o iritatie slaba.

 

***

 

-Invers! Am ordonat.

Nu sunt in stare de nimic! Familia mea de momai.

Si am intepenit pe loc.

-Bella, asteptai pe cineva? Am intrebat, in speranata ca doar mi se paruse ca pasii care se auzeau erau prea rapizi.

Clatina din cap.

-Asta nu-i de bine, am auzit-o pe Rosalie suierand.

-Bella, am zus precaut, ramai aici cu ceilalti. Merg sa vad ce se mai intampla pe afara.

Jazz ma apuca de mana, dar mi-am tras-o si am plecat afara.

-Ok, avem doua variante, am mormait pentru mine. Edward… si sa speram ca asa e. Fiindca daca nu e ‘profa de literatura’.

Am cercetat tot pe o raza de un km, apoi m-am intors la ceilalti.

-Fratilor, putem vorbi putinel? Am intrebat.

Bella ne privi pe rand, apoi iesi din camera.

-E cineva? A murmurat Rose.

-Nu. Dar a fost. Si totusi intuitia imi spune ca inca e aici.

-Stii cine?

-Mirosul e amestecat. Edward si Victoria.

Mi-am subtiat buzele, stiind ca imi scapa ceva. Si asta nu se intampla prea des.

-Ai verificat particolele de praf? Sugera Emmett.

Toti ne-am holbat la el.

-Nu sunt Sherlock Holmes, Emmett, am replicat. Si pentru ce?!

Dadu din umeri.

-Ziceam si eu asa, se apara.

-Vorbesti ca sa n-adormi, marai Jazz.

Eram comvinsa ca era asaltat de tensiunea din camera.

-Ei, presupun ca trebuie sa o facem in stilul Cullen, am spus.

-Si care-i ala? Intreba Rose, cu sprancenele inaltate.

-Anormalitateaaaa, am spus pe un ton cantat. In loc sa ne alarmam ca niste oameni normali, stam doar cu urechile ciulite si la prima miscare ne mutam langa usa, fiindca nu cred ca vizitatorul nostru o sa fie atat de bine educat incat sa bata la usa, am adaugat ironic. Daca se intampla ceva, ma lasati pe mine s-o iau pe Bella.

-De ce? Intreba surprins Emmett.

-Eu ma catar in copaci, cap sec, am oftat.

-Daca cineva poate sa scape de urmaritori, Alice e aia, aproba Rosalie.

-Ok. In caz, rendez-vous  la 1 km spre nord din poiana.

-Bine, aprobara toti la unison.

 

***

 

– Băăăi, strigă Emmett venind în fugă în camera Bellei ”de la baie”.

-Ce-ai, Emmett? Am oftat.

-L-au sunat pe Carlisle de la școală că chiuliiiim! Țipă.

-Am pus-o, șuieră Jazz.

Rosalie deja își îmbrăca jacheta. Știam că urmau să mi se spargă mie borcanele în cap fiindcă n-am vrut să ascult când a zis că Bella trebuie să se odihnească.

Am înjurat încet în spaniolă înainte să sar în papuci… ăăă, în pantofi și să zbor pe ușă afară.

-Îmbarcați-vă mai repede!

-Ai barcă, Alice? Mă ironiză Emmett.

Am oftat din nou exasperată.

-Ție-ți arde de ironi, cap sec? am strigat.

Și am privit în jos. Era o bucățică mica de hârtie.

Am ridicat-o  discret și m-am încruntat.

Era un colț dintr-o carte de-a lui Edward.

 

***

 

Peste 5 minute, eram deja acasă la apel. Esme bătea din picior așteptând o explicație.

-Vreți să se facă bine anul ăsta sau nu? Ne interogă.

-Bineînțeles! Am răspuns la un unison perfect și mai mult ca sigur irepetabil.

-Și atunci?

Mă privi.

-Alice?

Bineînțeles că eu.

-Ăăăă… m-am bâlbâit. Am stat de pază, am aruncat-o. În caz că vine Victoria.

Pe jumătate.