Capitolul 6: Siropul salvator de vieti

Eu si Emmett ne-am privit si simteam ceva ciudat. Cred ca era prima oara cand eu am vrut sa fiu protejata si el a fost scutul meu de aparare. Cand l-am simtit intr-adevar ca pe fratele meu mai mare de care aveam nevoie si pe care… il iubeam.

-Emmett, am scancit incet.

-Stai calma, mi-a soptit precipitat.

Am incercat sa ii urmez sfatul, dar e greu cand un vampir sadic ranjeste la tine. Si mdea, trebuia sa ii mai spunem si “doamna”.

-Buna ziua, spuse cu vocea ei neobisnuita pentru oameni.

Vocea ii era inalta, de soprana, poate si amenintatoare. Pentru mine era ca si cum zgariai o farfurie cu o furculita.

-Ma’am Victoria, am spus cu un tremur subtil, care sunt cauzele mortii profesoarei decedate?

Am accentuat special ultima parte.

-Cred ca ati auzit si dumneavoastra, domnisoara Cullen, sau aveti vreo problema cu timpanele? Raspunse intepata.

Oh, aud mai bine decat cred ceilalti.

-Ma refer, stiti cumva cine i-a dat foc la casa? Si de ce? Am intrebat, incruntata.

Emmett mi-a impins scaunul mai in spate.

Era, fara indoiala, optiunea cea mai buna de a ascunde o crima. Si criminalul era intre acesti pereti.

-Se fac investigati inca, spuse rece.

Oh, perfect, acum ma antipatizam reciproc cu ‘profesoara mea de literatura’.

-Sora mea… incepu Emmett defensiv.

-Stiu exact ce a vrut sa spuna sora dumneavoastra, se rastii.

Si inspira aer. Nervii si setea au inceput sa ii topeasca lentilele. Ea nu si-a dat seama.

Mi-am dres glasul.

-Va rog sa ma scuzati, ma’am. Dar cred unul dintre ochi vi se irita, am spus teapan.

Era in continuare de datoria mea sa protejez rasa vampirilor.

Ma privii cu o panica ascunsa.

-Simt si eu, multumesc frumos, spuse sarcastic. Va rog sa ma scuzati.

Si iesi din clasa ca un fulger.

-S-o stergem, i-am spus lui Emmett.

Si am taiat-o pe usa. Pasii Victoriei erau departe deja.

Cata indiscretie.

Si viziunea m-a lovit din plin. Mirosul Bellei avea sa o atraga pe Victoria cand ea mergea spre camioneta ei.

-Acum chiar vom fi ingerii lui Charlie, l-am anuntat pe Emmett.

I-am spus pe scurt despre viziune. Ma asculta cu o seriozitate neobisnuita si apoi imi aproba planul de a o astepta la iesirea din scoala pe Victoria si de ai da una direct in fata care s-o lase lata.

-Emmett, mi-e frica, am spus incet, dupa o perioada de tacere. Victoria e puternica. E rea.

-Iar eu sunt si mai puternic, ai uitat? Zise, zambind slab.

Fara sa gandesc, mi-am aruncat bratele in jurul corpului lui urias si efectiv m-am pierdut printre toate hainele lui de doua ori mai mari ca mine.

-Stai calma, pixie, poti sa stai de-o parte. Ma descurc eu. Rasuflarea lui de gheata imi invaluia crestetul.

-Stii, n-am crezut ca o sa vina ziua in care tu o sa fi cel rational, am chicotit.

Pieptul ii vibra de la ras. M-am indepartat si am privit spre clopotelul care zbarnaia enervant.

-Atac dulbuuuuu! Am exclamat, dupa o alta viziune.

-Edward? Ghicii Emmett, ridicand o spranceana.

-Bingo.

Cand am ajuns in fata intrarii scolii, mi-am strans buzele intr-o linie subtire. Cum facem sa nu ne vada?

Mi-am aruncat piciorul in grilaj si m-am catarat pe acoperis. I-am zambit lui Emmett, iar el mi-a intors zambetul.

-Hopa sus, Emmy, am strigat.

Cand a ajuns sus am observat ca avea in mana si galetile cu sirop. Le puse la jumatate de metru de mine.

Dar tocmai cand capul Bellei se ivi de dupa usa scolii, piciorul lui Emmett aluneca de pe marginea plina cu ulei pe care n-o observasem.

 

***

 

Mainile ii erau si ele alunecoase. Pe tot ce punea mana, aluneca. Cand se incorda, aluneca si mai repede. Eu nu il puteam ajuta. Astfel incat, acum statea agatat doar cu varful degetul de acoperis restul corpului stand fara vlaga in aer.

Da Doamne sa nu se uite in sus, m-am gandit, urmarind-o cu ochii pe Bella.

Capul rosu al Victoriei fu urmat la cativa centimetri de ravaseala de bronz a lui Edward.

Si atunci Bella se intoarse spre ei.

Ochi negrii. Colti. Vazuse prea mult.

Sau ar fi trebuit sa vada, daca eu nu reactionam din impuls.

Am aruncat galetile cu sirop de capsuni. Ambele s-au golit in capul Bellei, iar galetile dim metal au nimerit una in capul lui Edward, iar una in capul Victoriei.

Stiti, imaginea era chiar comica.

Un om cu sange dulce era plin din cap pana in picioare su sirop de capsuni, 2 vampiri aratau ca loviti de ciuma dupa ce le-a aterizat in cap cate o galeata de metal, un altul se zbatea ca intre viata si moarte agatat cu varful degetelor de acoperis, iar tabloul era completat de o diavolita care alunecase exact in balta cu ulei si era plina de lichidul ala alunecos, dar buimacita, privind multimea.

Fiiindca toata scoala se uita la noi.

Si pe moaca directorului scria clar EXMATRICULARE.

 

***

 

Vantul imi aduse cativa tepi pe fata. Nu stiam ce sa spun. Dar siropul mirosea extraordinar de prost, chiar si de la distanta asta.

-Esti un geniu, Alice, sopti Emmett, cu vorbele aproape spulberate de vant. Ai inabusit mirosul, ma lamuri. I-ai salvat viata!

Sunt desteapta chiar si fara sa-mi dau seama.

-JOS, ACUUUUUM! am auzit vocea directorului.

Era rosu la fata de nervi. Eu as fi vrut sa fiu rosie la fata de rusine, dar n-am fost. N-am putut fi.

-Cullen, misca-te mai repede!

Nu stiam sigur daca se referea la mine sau la Emmett, dar era de rau oricum.

 

***

 

-… si nu a fost deloc vina lui Emmett, domnule director! Am exclamat, cu cativa stropi de ulei zbatandu-se sa cada din parul meu.

Aproape ii umplusem tot cabinetul de substanta alunecoasa, iar Emmett statea tacut intr-o parte, lasandu-ma, ca de obicei, pe mine, sa rezolv problema.

-Domnisoara Cullen, spuse directorul obosit, ati distrus grilajul tuturor claselor uracndu-va pe el, ati aruncat cu sirop intr-o alta eleva, mi-ati umplut biroul de ulei, ati aruncat in fratele dumneavoastra o galeata de metal si o alta galeata in capul profesoarei de literatura, la care v-ati rastit in timpul orei…

-Mi-am cerut scuze de la ma’am Victoria, am spus, indignata. Plus ca nici nu m-am rastit la ea!

-Va ve-ti accepta pedeapsa si or sa va vina parintii la scoala! Spuse promt.

Facu o pauza.

-Si dumneavoastra, domnule Cullen, ii ve-ti fi coleg de suferinta.

Nu protesta. Nu spuse nimic. Doar aproba scurt din cap.

Cineva batu la usa.

-Intrati, striga directorul.

Vroiam ca Esme si Carlisle sa fie suparati. Sa tipe. Sa ma pedeapseasca si ei.

Dar nu sa fie dezamagiti.

-Buna ziua, salutara politicos.

Directorul a raspuns. Eu si Emmett ne-am lasat capetele in jos si clontul mi-a disparut brusc. Directorul observase schimbarea mea de atitudine, bineinteles.

-Domnisoara Cullen, vad ca v-au ramas scuzele in gat acum, spuse taios.

Nu am spus nimic.

-De ce, Alice? Intreba Carlisle. Emmett?

-Vampiri, am spus incet, incat sa nu auzim decat noi.

Se incrunta o clipa si adulmeca subtil aerul. Mirosul Victoriei domina scaunul pe care stateam eu.

-Explicam acasa, am spus incet, dar cat sa poata intelege si directorul.

Eram prea rusinata ca sa mai spun ceva. Sau cel putin, asa vroiam sa par in fata directorului. Sa creada ca el iesise victorios si ma facuse sa stau in banca mea.

Si a mers.

-Maine va incepeti pedeapsa, a spus. Acasa cu voi. Aveti de aruncat niste bombe.

Si chiar aveam. Iar Edward avea sa fie implicat.

Capitolul 5: Nervi

Am oftat puternic.

-Sa-i dam bice, Rose, am spus.

Era uimitor cum o singura pauza impreuna ne-a facut sa fim atat de apropiate. Cooperam fara nici o problema si tonul obisnuit -rece- al lui Rose era brusc prietenos si cald.

A aprobat din cap luandu-si un zambet cat se poate de prietenos – dar stiam ca-i o masca.

Pur si simplu simteam un impuls atat de puternic de a o proteja pe Bella de persoanele alea, incat nu-mi pasa ce riscuri trebuia sa-mi asum.

-Stii ca e disperata dupa popularitate. Ne va accepta imediat, zise.

-Mdea, dar nu cumva sa te atasezi de fatarnica aia, am avertizat-o.

-N-am sa fac niciodata asa ceva, spuse Rose, mai mult scuipand cuvintele.

Entuziasmul meu obisnuit era indeajuns ca toata lumea sa ma indrageasca. Dar Stanley vroia sa o tinteasca pe Rose – eram sigura de asta, fiindca, cu toate ca e invidioasa pe frumusetea ei, crede ca prin ea poate avea tot ce doreste.

Pana si Emmett are mai multa minte.

Ne-am luat tavile si am strabatut cantina, fiind foarte constiente ca ne expuneam foarte mult. La o masa mai din centrul salii s-au asezat Stanley, Bella si Angela Weber. Newton, Crowley si Yorkie au grabit pasul spre ele, iar Lauren Mallory isi flutura fusta scurta cu obisnuita ei iritatie spre acelasi punct.

Dar eu si Rose nu agream sa ne asezam decat langa Bella – nu m-as fi asezat langa Yorkie sau Mallory nici daca ma decapitai. Plus ca nici Jazz sau Emm n-ar fi fost prea incantati si nu vroiam sa am probleme chiar acum.

Cand gasca lui Newton era abia la jumatatea drumului, eu imi trageam deja un scaun si ma asezam pe el, cu Rose alaturi.

-Ne putem aseza? Am chitait voioiasa.

Toate trei fetele -defapt, toata cantina- a inceput sa se holbeze la noi de parca picasem de pe planeta extraterestrilor cu capete patrate.

-S-s-sigur, balmaji Stanley intr-un final.

Rose s-a asezat langa Stanley, iar eu in stanga Bellei. I-am aratat un zambet foarte sincer, iar ea a rosit. Era atat de adorabila! Mirosul era ademenitor, dar l-am ignorat. Stiam ca e intimidata de Rosalie, dar aceasta i-a oferit un zambet prietenos si convingator – si surprinzator, l-am recunoscut ca fiind sincer.

-Hey, Bella, am zis intr-un glas.

Am chicotit usor. Asta nu era planificat.

-Eu sunt Alice, i-am spus.

Nu am intins mana. Stiam ca avea sa se sperie fiindca eram, practic, un sloi de gheata miscator, dar un alt zambet paru sa compenseze gestul.

-Eu sunt Rosalie. Stii, esti noutatea scolii acum, chicoti. Te cunoaste toata lumea.

Ea rosi. Din nou.

-Nu fi rusinoasa, nu muscam, am ras.

Rosi si mai tare.

Am clatinat din cap si Jazz si Emm au rasarit de nicaieri. Jazz si-a luat un scaun si s-a asezat pe el cu spatarul in fata, apoi mi-a dat un pupic pe obraz. Picioarele scaunelor noastre erau incrucisate si eu mi-am proptit cotul pe spatarul lui.

Ochii lui Stanley iesisera din orbite.

-Eu…aaaa, eu sunt…

-Jessica Stanley? Intreba Emmett, cu sprancenele inaltate.

Dadu din cap hipnotic.

Rosalie il ciupi de mana aproape neobservat. Daca continua asa, Stanley avea sa lesine pe loc.

-Si tu trebuie sa fi Angela Weber, am spus.

Dadu din cap de dupa ochelari. I-am zambit, iar Newton, Crowley si Yorkie ajunsera langa noi. Se uitara pe rand la mine si la Rosalie.

Superb. Credeau ca eram noile lor noutati.

In visele voastre, baieti.

Zambetele noastre au scazut, devenind doar o strambatura de lasa-ma-sa-te-las.

-Hei, Mike, a zis Jazz inexpresiv.

Oh, ce ora de sport productiva – au reusit sa-si infraneze impulsul de ai infrumuseta fata pe cale naturala.

-Fetelor, ei sunt Mike Newton, Taylor Crowley si Eric Yorkie, enumera Emmett, pe acelasi ton.

-Buna, am mormait noi.

Am clipit de cateva ori, apoi m-am intors spre Bella si Stanley.

-Ce ora aveti acum? Le-am intrebat.

-Biologie, spuse Bella.

Stanley era prea ocupata sa se holbeze la usa; la Edward. Stiam ca avea fata iritata inainte de a ma intoarce. Cum mi-a prins privirea, mi-a aruncat o mie de fulgere si cumva stiam ca vroia sa ma car naibii acolo si sa vorbesc cu el.

Mi-am smucit scaunul atat de brusc incat pana si Jazz aproape s-a dezechilibrat. L-am trantit cu putere si am calcat apasat si nervos pana la Edward. Se apropie si el si nu mai aveam de parcurs decat vreo 5 metri.

-Ce mai vrei? M-am ratoit.

-De ce faci asta? se zburli la mine. Ti-am spus sa incetezi.

-Iar eu ti-am spus sa ma lasi in pace sa-mi vad de viata mea, am replicat, pe acelasi ton rastit.

Eram foarte iritabila cand venea vorba de tantalaul asta. Defapt, el era cel care o pornea. Ma privea foarte furios de cateva zile incoace si eu nu aveam de gand sa fiu calmul intruchipat.

-Bine! Atunci explica-mi de ce stai cu ei.

O alta smucitura. Bella se ridicase rosie la fata si nervoasa.

-Noi, sasai ea, suntem la fel ca voi. Suntem oameni.

Cat de mult se insela.

 

***

 

Am vazut pe fata lui o gramada de emotii: furia, iubirea, slabiciunea, si o alta infuzie, dar toate disparura la fel de repede cum aparura.

-Bella… am incercat.

Vazand ca nici unul nu spune nimimc, mi-am reluat propozitia.

-Edward vroia sa zica ca…

-Stiu ce vroia sa zica, imi reteza ea vorba. Las-o cum a picat, te rog, Alice.

Se intoarse si se aseza pe scaun.

-Tampit, tampit, tampit, i-am spus lui Edward, apoi am mers in aceeasi directie cu Bella.

Ne-am asezat amandoua si Newton sari loial ca un Golden Retriever s-o calmeze pe Bella. Jazz a trimis valuri de calm spre noi, strangandu-mi manuta facuta pumn.

Emmett. Sirop de capsuni.

Viziunea mi-l arata pe Emmett cumparand trei galeti de sirop lipicios de capsuni. Scopul? Asta trebuie sa aflu singura.

-Emmett, de ce vrei sa iei sirop de capsuni? Am intrebat indeajuns de incet incat sa auda numai vampirii.

Ranji angelic si fu salvat de clopotel. I-am aratat pumnul amenintator, in caz ca vroia sa verse siropul pe la mine prin sifonier.

-Literatura? Am oftat, tot spre Emmett.

Ne-am ridicat impreuna, iar el aproba din cap.

-Literaturaaaaaaa, incepu pe un ton cantat.

Bella se inrosi din nou de nervi.

-Iar eu am Biologie, spuse. Numai sa scoata ca vreun cuvant…

Ofta si isi smulse geanta de pe scaun. Jazz incerca s-o calmeze pana sa iasa din sala, dar ea se misca cu o viteza neobisnuita.

-La naiba, am înjurat încet.

I-am dat un mic sărut pe obraz lui Jazz și am plecat cu Emmett încercând să nu mă mai gândesc din care unghi îi pot da un pumn în nas mai bine.

După ce ne-am așezat în bancă Emmett și-a scos telefonul și a început să se joace un joc cu prăjiturele. Cât de matur.

Mă jucam absentă cu creionul, când în boxele de pe culoarele școlii se auzi:

-Doamna profesoară de Literatură Della Farmiga a murit recent, casa ei arzând în flăcări. Întâmpinați-o pe noua voastră profesoară, Victoria Lefèvre.

Și un cap roșu a intrat pe ușă.

Dar vederea vampirilor putea trece prin lentilele verzi.

Ochi roșii.

Vampir.

Capitolul 4: Fratia celor patru bezmetici

La ticaitul orei 3:30 fix, am scancit din dinti, exact cand potopul dadea navala pe usa. Eu, Rosalie, Emmett si Jasper ne-am aliniat cuminti pe canapea, pregatiti sufleteste.

Edward se puse in fata noastra ca un jandarm, cu buzele stranse intr-o linie subtire.

-Alice, rostii.

Dar simplul cuvant era incarcat de inflexiuni. Dezamagirea si tradarea dominau.

-Le-ai spus.

Vocea ii tremura.

-Ai promis! m-a acuzat.

Ridicase sfidator glasul si pana si Emmett s-a facut mic. Mi-am strans ochii si mi-am plesnit fruntea. Cand am inceput sa vorbesc, vocea imi suna ragusita si la fel de nervoasa ca a lui; cand doua bolovane se lovesc, amandoua se crapa. Am tasnit in picioare si m-am aplecat in fata.

-Nu le-am spus nimic, tampitule! am ridicat si eu tonul.

Ma privii neincrezator. In minte, mi-am revizuit toata ziua – toate grijile pe care le-am avut, cat m-am straduit ca el sa fie un mare magar nerecunoscator. Buzele i se rotunjira intr-un mic “o” si si-a cerut iertare prin ochi.

-Si atunci ce a fost in capul vostru?! Puteati da foc scolii si nu o singura persoana ar fi murit, se incrunta.

Acum ca drama a trecut, m-am strambat la el.

“Recunoaste, Eddie, preferai sa moara toata scoala daca Bella scapa. Dar oricum, sa stii ca eu cred ca si-au cam dat seama. Se cam vede pe fata ta, fratioare.”

Isi tuguie buzele si isi dadu ochii peste cap.

-Ali, maraii, nu-mi spune Eddie.

Fu randul meu sa-mi dau ochii peste cap.

-Heeei, am ratat vreo scena? Intreba Emmett cu ochii mijiti.

I-am aruncat o privire piezisa.

-Da, am raspuns. Discutie incheiata. Ne-ai tinut destula morala.

-Defapt, nici n-am inceput, spuse Edward.

-Privirea spune destule, am replicat.

Ofta. Stia ca nimeni n-o poate scoate la cap cu mine.

-Fie cum spui tu de data asta, zise si se rasucii pe calcaie.

-Si de data viitoare, si de data răs-viitoare… soptii Emmett.

-Sa speram ca nu, murmura Edward.

 

***

 

A doua zi la scoala Bella a fost o naluca. Dupa o vizita la sectie si niste nervi intinsi la maxim, o frumoasa idee a poposit in capul lui Charlie Swan – care, la naiba, o sa ne bage curand in belele. Vrea sa identifice apelantul, ca ‘gluma proasta’ sa nu se repete.

Si, as putea spune spre norocul meu, folosisem telefonul lui Emmett, nu pe al meu.

-Esti reaaaa, exclama cand vazu datele problemei.

-Stiu, am zis. Si nu puteam fi mai mandra de asta.

Edward asculta Debussy la maxim in castile lui in Volvo, iar noi eram in fata laboratorului de chimie.

Emmett ranji brusc, cu o ‘stralucita’ idee in minte.

-Hai sa-l aducem pe tantalaul asta cu picioarele pe Pamant. Toti patru. Sa juram ca o sa fie fericit.

Toti ne-am uitat la el pentru o secunda, apoi Rosalie facu un pas inainte si isi intinse mana in fata hotarata, dar cumva diferita – era o latura pe care nu si-o rata niciodata.

-S-o facem, pentru buricul pamantului, rostii clar.

Jazz ranji si el.

-Fratia celor patru bezmetici, pronunta.

-Fratia celor patru bezmetici, am aprobat.

Si de acolo, din fata unei usi nevinovate ce ascundea formule chimice, a inceput totul: eternitatea fericita a fratelui nostru.

Fratia celor patru bezmetici.

 

***

 

-Si cum ramane cu mine? S-ar putea sa intru la racorica pentru telefonul ala criminaaal, zise Emmett pentru a saptea oara.

Nici Rosalie nu dadea atentie plangerilor lui. Ne chinuiam s-o gasim pe Bella in multime, dar parea ca s-a evaporat.

-Deci trebuie s-o mentinem in viata fara ca Edward sa-si dea seama, le-am spus.

Rosalie zambii.

-Suntem Ingerii lui Charlie in varianta fara puls in dotare, nu? Chicotii.

Am aprobat din cap, cu obisnuita mea energie pozitiva.

-Defapt, suntem Ingerii Bellei, a corectat-o Jazz.

Mi-am dat ochii peste cap.

-N-o sa mai fim ingerii nimanui daca nu ne dam seama unde e!

Emmett ranji si arata cu degetul.

-Ioi, uiteeeeee-o!

Rosalie l-a lovit peste umar.

-Nu mai tipa, Emmett.

I-am vazut capul maroniu rasarind in multime impreuna cu Mike Newton.

-Newton trebuie sa dispara cat de curand, i-am anuntat.

-Ne ocupam noi de Operatiunea Newton, anuntara Jazz si Emm intr-un glas, cu ranjetele uriase intinse pe fata.

Eu si Rosalie ne-am privit.

-Ce-aveti de gand? Ii intreba ea.

-O sa vedeti voi, spuse Emmett diabolic.

-Ihm, aproba Jazz. Hai, Emm, aveeem spooort, adauga, cu un subinteles pe care l-au inteles numai ei.

 

***

 

Trecuse deja pauza si noi tot nu aflasem inca brilianta idee.

-Ma cam enerveaza Stanleeeey, i-am spus lui Rosalie.

-Mie-mi spui? Murmura, cu un zambet inflorindu-i pe fata.

Am rasuflat puternic.

-Ea barfeste. Barfele trebuie sa se intoarca impotriva ei, am declarat. Si atunci cand esti vampir…

-… stii toate barfele, termina Rose ranjind.

Am batut palma. Fratii Cullen sunt ciudati – dar asta ii face speciali. Si asta ii face ei.

 

***

 

Am stat cu urechile ciulite numai o pauza si am aflat tot ce misca in scoala. Dar ne trebuia ceva mai mult, iar asta cerea sa ne implicam personal. Si daca surorile Cullen se implica personal, atunci treaba e serioasa.

-Trebuie sa-i castigam increderea. Sa aflam tot. Am zambit. Sa jucam teatru.

Daca noi, vampirii, suntem buni la ceva, atunci lucrul ala e teatrul.

-Dar ce o sa facem dupa ce aflam tot? Intreba. Nu putem sa mergem la Bella si sa ii spunem “Buna, stiai ca Stanley a spus aia si ailalta?”

Facu o pauza.

-Nu crezi ca o sa fie ranita? Adauga firav apoi. Adica isi pune increderea in ea si bum, afla ca e o mare jigodie?

-Pai nu trebuie sa o lasam sa-si puna increderea in ea, atunci, am replicat.

Am facut o pauza.

-Noi trebuie sa fim cele in care isi pune increderea. In fond, Stanley are numai o zi de cand o cunoaste si pana si Bella a vazut ceva artificial la ea, deci, chiar daca noi suntem ‘ciudatii Cullen’, dar suntem sinceri si veseli si… normali, atunci am rezolvat problema.

Dar apoi am ranjit.

-Dar trebuie sa fim sigure ca iese de tot din joc. Si la fel si Mickey.

Rose ridica o spranceana.

-Paaaai, ne trebuie punctele lor slabe.

-De asta ranjea Emmett in halul asta! Exclama ea. S-a uitat ieri la nu’stiu ce emisiune si cred ca de acolo a luat ideea.

-Nu facem treburi murdare, am spus. Am de gand sa aflam… stii tu, trebuie sa fie ei indragostiti sau cevaaaa…

Rose isi dadu ochii peste cap.

-Mdea, Newton e indragostit de Bella. Te-am lamurit eu.

Am negat din cap. Altcineva. Si ne trebuia informatia direct de la sursa. Prin urmare, tot lor le faceam o favoare, nu?

Capitolul 3: Planuri

Am rescris capitolul ăsta, parcă nu îmi mai place ăla de dinainte :)) Enjoy it :*

 

 

Eram inca in ora de matematica, dar ma frichineam de parca eram pe arcuri. Viziunile ma loveau una dupa alta, toate moduri in care Edward are de gand s-o omoare pe Bella. Jazz imi trimitea disperat valuri de calm, dar nimic nu putea rezolva asta. Ba vroia sa omoare intreaga clasa si s-o lase pe ea la urma, ba vroia sa sara cu ea pe geam si sa ii bea sangele dupa colt.

“E de raaaaau. Foarteee raaau” am scris.

I-am impins lui Jazz hartiuta sub brat. Citii cu ochii mari.

“Ce s-a intamplat?”

“Edward. Vrea sa o omoare pe tipa cu sange dulce care s-a asezat langa el la Biologie.”

Inghitii in sec.

“Ce putem face?” Imi scrisese inapoi.

Am strans din ochi si am clatinat disperata din cap. Nu stiam si vroiam sa stiu. Edward era fratele meu si trebuia oprit. Nu si-ar fi iertat-o niciodata. Dar brusc o idee traznita m-a… practic, traznit.

De ce sa plece Edward, cand poate sa plece Bella? Ar fi imposibil sa o scoti pe bestiuta aia de Edward din clasa cand pradatorul e la putere, dar Bella poate sa se lipseasca de o lectie in schimbul vietii.

Jazz imi asculta planul spus foarte incet si stia exact ce trebuia sa faca. Nu intrebati de ce cara artificii in buzunar – cred ca a luat-o pe urmele lui Emmmett, dar nu asta conteaza. Era una care scotea fum excesiv si sigur ar fi evacuat toata clasa in cateva secunde.

Ranjii subtil si o expedia langa banca lui Yorkie. Pocnitoarea exploda si noi am fost primii care au iesit din sala, urmati de o mare turma de oi… aaa, elevi.

Dar brusc, o alta viziune m-a oprit in loc.

-Jazz! Am exclamat. Nu putem pune pocnitori si la ei, asta inseamna sa iasa amandoi. Ne trebuie altceva…

Si planul capata o alta ramificatie in capul meu.

Partea proasta era, ca aveam nevoie de Emmett.

 

***

 

Jazz se misca cu viteza fulgerului si arunca prin geamul deschis al salii de istorie o alta pocnitoare; fix pe caietul lui Rosalie ( ceea ce s-ar putea sa-i aduca o frumoasa coafura noua ciufulita mai tarziu ). Emmett ranji – recunoscuse ca era una dintre cele pe care le cumparase el de la nu stiu ce distribuitor. O apuca pe Rose de-o aripa si la explozie amandoi tasnira afara. Peste doua minute, amandoi erau in spatele nostru, langa Volvo-ul lui Edward.

-Asta-i numarul, Emmett. Fara glume, glas politicos si scoate-o afara cu viteza maxima, i-am spus. Să sperăm că profesorul o să-I dea voie să răspundă.

Dădu din cap. Își șterse rânjetul de pe față și puse telefonul la ureche.

-Bună ziua, domnișoară Swan. Sunt șeful de la locul de muncă al tatălui dumneavoastră.

-E puțin prea formal, am șoptit. Aici toată lumea se cunoaște.

–Emmett! L-am auzit mârâind pe Edward, dar îndeajuns de încet încât să nu audă Bella.

Dădu din cap strâmbând din nas.

–Ăăă, se auzii vocea Bellei, nu cumva tatăl meu e șeful secției de poliție? Mai există și un alt șef?

Emmett urma să și-o ia dacă nu repara urgent greșeala.

-Sunt șeful din țara ăăă… Andorra. Sunt șeful secțiilor din capitala Andorra la Vella pentru un caz deosebit, o trântii.

Ah, ce bine că l-a altoit Rosalie până a învățat Geografie!

–Oh.

-Aș avea nevoie de dumneavoastră, sunteți implicată.

-Sunt implicată?

-La secția de poliție din Forks, rapid vă rog, încheie tembelul.

Răsuflă abia după ce închise telefonul.

-De ce naiba a trebuit să mă pui pe mine? Se încruntă.

-Păi trebuia o voce mai groasă, cap de tablă. Plus că ai un accent al naibii de ciudat.

Își dădu ochii peste cap, apoi Rosalie întrebă:

-Și de ce, mă rog, trebuie să avem grijă ca ea să nu pățească nimic?

-Parcă nu vroiai să te muți din nou, i-am răspuns, cu vocea inexpresivă.

Nu mai dădu nici o replică, dar vedeam în ochii ei că țintisem bine.

-Uite-o vineee, am zis pițigăiat.

Toți patru ne-am ascuns după Volvo, în timp ce ea ieșea cu camioneta huruind din parcare.

Am oftat ușurată.

-Am făcut-o și pe-asta.

Emmett era tăcut. Nu trebuia să citesc gânduri ca să știu că se gândea  dacă să îi pese într-adevăr de Bella.

-Hai, lume. Să evacuăm curtea până apare Eddie și ne crapă pă toți! Exclamă el brusc.

-Bine țintit, aprobă Jazz. Fugaaa.

Și duși am fost. Am ajuns rapid acasă, pregățiti moral pentru taifun.

-Bunăăă, mamăăă, țipă Emmett.

-Emmett, spuse Esme coborând scările. Nu trebuia să fiți la școală?

Ne-am privit unul pe altul, apoi m-am întors spre Esme cu o incocență prefăcută.

-Ne plictisisem și…

-Unde-i Edward?

-La ora de Biologie, zâmbii Jazz.

Dar mi-am dat imediat seama de greșeală.

-Și atunci de ce voi nu sunteți în timpul orei? Îmi citii Esme gândurile.

-Păăăi… bolborosii Emmett.

Cum putea explica că scumpul meu soț a riscat să dea foc claselor cu pocnitorile lui trăznite?!

 

***

 

-… și așa am ajuns să fugim până acasă, ca să nu trebuiască să dăm piept cu furtuna, am oftat, sfârșind istorisirea. Dar e vina mea pentru artificii, mama, a fost idea mea și știu că nu trebuia s-o fac, dar…

Jazz mi-a pus o mână pe umăr.

-A fost vina mea. Puteam să te refuz.

Emmett își dădu ochii peste cap.

-Nu face pe cavalerul. Toată lumea știe că nu o poți refuza pe Alice decât dacă vrei să grăbești Apocalipsa.

Capitolul 2: Prima zi

-Hai să mergem, a șoptit Rosalie de lângă mine, băgată pe jumătate în tufa de …. naiba știe de ce o fi.

Jucam de-a v-ați ascunselea cu toții, iar cel care se pusese era Emmett, fiindcă fusese prins înainte. Având în vedere cât de subțirel e, nu e de mirare.

Am zburat amândouă ca din pușcă spre următoarele tufe, chicotind tacit. Emmett se roti ca gâsca-n lemne, dar merse mai departe, în direcția opusă nouă.

-3, am numărat, 2, 1. Hai.

Și am țâșnit în viteză la perete, atingându-l. Am scos limba spre Emmett.

Și un corp m-a strivit de perete, luându-mă pe nepregătite.

-Alice!l-am auzit pe Edward exclamând.

-Ai grijă pe unde mergi, în…

Mi-am înghițit cuvintele în ultimul moment. Dacă îl strigam ”îndrăgostitule”, sigur intram în belea. Și nu mai cunoșteam nici un apelativ care să înceapă cu ”în”.

-Ai grijă, am repetat cu o furie mai domoală.

Emmett se strâmbă la el.

-Nu te-ai  ”scuipat”, ai pierdut, râse triumfător.

Jazz ieși dintr-o misșcare elastică de după colț.

-Și dacă îl punem pe el, ne va lua dintr-un foc, zise cu calmul lui obișnuit, strângându-mi mâna.

I-am strâns-o la rândul meu.

-Pune-te tu, atunci, replică Rosalie.

Jazz dădu din umeri.

-S-a făcut, Hale.
Mi-a depus pe obraz un pupic, apoi își acoperi mâinile, începând să numere.

Picioarele mi s-au înfipt imediat în pământ și am fugit cu viteza lumini din nou spre tufe.

De data asta m-am ciocnit de Emmett.

-Doamne, da’ ce-aveți azi toți? Ați luat orbul găinii?

Emmett aruncă o privire spre stângă.

-Păzea, că vine blondinul, țipă.

Dar Edward a alergat mai iute și a ”scuipat toată turma”.

-Ce ne-am face noi fără copii noștri mici? Întrebă Esme în glumă.

Am clătinat din cap.

-Dacă te referi la intelectul lui Emmett, mamă, care e egal cu al unui copil de grădiniță, nu te pot contrazice, am oftat teatral.

El ridică mâinile spre cer, să ne arate soarele. Edward înghiți în sec.

Prima zi de școală. Cu Bella Swan.

-Va fi o zi interesantă, am murmurat.

Cât ai clipi, trecusem deja prin toate dormitoarele, pregătind haine pentru marea intrare a ciudaților Culleni.

-Alice, mormăi Edward, vreau să vorbim.

Umerii mi s-au pleoștit. Știam că avea să-mi spună să-l las în pace.

Aprobă din cap.

Și totuși, dacă am învățat ceva în toți ani ăștia, a fost că trebuie să lași destinul să-și coasă singur drumul, indiferent ce viziune ai avea.

Mi-am lăsat capul într-o parte și am aprobat scurt și eu. Era cel mai deștept om pe care îl cunoșteam. Poate chiar se putea întrece și cu Carlisle, așa că era în stare să ia și singur decizii.

-Hainele tale sunt pe pat, i-am zis, de ochii lumii, de parcă el n-ar fi știut deja asta.

Câteodată mă întreb cum de Jazz acceptă să îi ascund atâtea lucruri, știind foarte bine că o fac.

Edward mustăcii.

-Știe foarte bine ceea ce știi și tu. Nu îl plesnește curiozitatea fiindcă știe că nu totul e roz. Știe că totul trebuie să vină de la sine. Dacă ar fi trebuit să știe, tu i-ai fi spus.

Logica lui mă lăsa lată. Ș totuși, ca să fi un Cullen, trebuie să înveți să te aștepți la de toate.

-Hai să mergem, am oftat într-un final. Pa, mamă.

-La revedere, copii.

Ne zâmbii din fața ușii, dar știam că greutatea trecutului ei o apăsa dureros – era unul din puținele momente în care se cufunda în ceea ce era într-adevăr înăuntrul ei. Și-a dorit un copil. Un copil al ei. Și după ce l-a pierdut, s-a aruncat de pe o stâncă. A spus că totul e istorie. Dar nimeni nu va cunoaște niciodată ceea ce e defapt: o amintire din trecut, o fantomă a prezentului, sau o supărare a viitorului.

Edward îmi zâmbii încurajator, dar trist, din oglinda retrovizoare. Jazz a simțit prezența negativă a supărării.

-Hei, pe cine înmormântăm? Întrebă încruntat.

Pentru Esme părea că mai e puțin până se umple paharul. Nu era cazul să mai aducă încă o dată vorba de înmormântări.

-Calcă accelerația, Eddie, îi spuse Emmett.

Acesta mormăii ceva nemulțumit, dar călcă pedala. După un drum rapid pe șosele, ne-am rezemat de scumpul lui Volvo, totuși ceilalți neștiind de ce.

Știam că o așteaptă. Dar nu vroia să recunoasă.

Dar am promis să îl las în pace.

Am intrat în transa unei viziuni, apoi. Mereu viziunile erau niște imagini de tip GIF puse una după alta rapid. Mereu le-am considerat așa.

Bella. Camioneta ei ruginie. În parcare, două locuri mai încolo.

Și atât. Nu era o viziune deloc lungă. Avantajul era că mereu îmi oferea detaliile. Pașii. Cum călcau oamenii. Cum clipeau. Totul la o rezoluție foarte mare. Și am învățat că nu trebuie să mă concentrez pe ansamblu, ci pe ceea ce e dincolo de el.

Totul se petrecu rapid. Camioneta intră huruind în parcare. Edward nu ridică privirea. Ea parcă cu grijă și apoi se dădu jos din mașină. Toate lumea întoarse privirea și se holbă, iar ea roșii slab pe sub perdeaua de păr maroniu.

Edward s-a încordat subtil. Bella a mers spre secretariat și de acolo am urmărit-o prin viziuni, până a ieșit și și-a parcat mașina în parcarea elevilor. O pală de vânt mi-a umplut nările și mirosul era deosebit de dulce. Toată familia și-a mutat privirea spre ea, care traversa spre trotuar.

Și Edward avea pe față întipărită o expresie șocată până peste cap.

<<Nu-i pot citii gândurile>> mimă pe buze.

Șocat m-a acaparat. Edward citea gândurile tuturor. Era clar că fata asta era diferită. Și eram mai mult ca sigură că avea să fie parte din familia noastră.

Dar deocamdată sunt blândă. Îl las singur să își dea seama ca se va întâmpla cum spun eu.

***

Am urmărit-o toată ziua la școală, cât de discret am putut. Nu-mi plăcea deloc că s-a împrietenit cu Stanley. Deja începea s-o bârfească și să spună ca e așa și pe dincolo, păstrând-o pe lângă ea doar pentru popularitate. Dar n-aveam cum s-o avertizez ce fățarnică e. Singura consolare a fost că s-a împrietenit cu Angela Weber.

Dar apoi m-am simțit ca și cum ar fi venit potopul. Mike Newton.

O privea ca unul din cățeii beți de la sucul de struguri. Și vedeam că Edward resimțea ceva. Și fața mi s-a luminat când am realizat după prânz au biologie. Amândoi. Și singurul loc liber e lângă Edward.

***

– Jazz, hai, aveam mate, i-am zis.

Ne-am ridicat și am mers spre sala plină de praf a profesorului Smith. În curând o să-i apară și pânze de păianjeni!

Defapt, la ce frumos arăta clasa, aia era o îmbunătățire. Pe bune.

Și gândul mi s-a dus la o bătrânică care părea să fi adus foarte bine cu mine cândva. În gând îmi răzbătea ”bunica”.

Nu mai știam nimic din viața mea de om. De ce să îmi apară bunica tocmai acum? Ei îi plăcea curățenia? Avea poze cu mama? Știa cum arată tata? Era în viață când am murit? Atâtea întrebări m-au copleșit, tulburându-mă. Vroiam să știu ceva, să știu că am fost cineva, dar nu puteam.

Ne-am așezat amândoi la masa noastră din fundul clasei. Am început s-o urmăresc pe Bella – viitoarea mea cea mai bună prietenă. Pur și simplu, numai gândul mă făcea să chițăi, deci îmi putea atrage atenția de la bunica cu ușurință. Rosalie e prea rece – eu vreau ceva cald, ca o rază de soare, și Bella e exact persoana potrivită.

Jazz mă scutura ușor de umărul stâng.

-Da? Am întrebat.

Privii ușor în jur, să vadă dacă cineva trăgea cu urechea.

-Ești agitată. Puțin tristă. Ce se întâmplă?

Încăpățânatul de Edward. Dacă le-ar fi spus și lor…

-N-am nimic. Stresul viziunilor – uneori e nervant să nu știi când o să te oprești în mijlocul străzii și o să începi să privești în gol ca o mumie, a zis oftând, și improvizând în același timp.

Dar era real. Nu puteam să atrag atenția asupra multor oameni, fiindcă aș putea să mă opresc în mijlocul propoziției și să privesc spre nimic. Și asta ar fi dus doar spre suspiciune, și în final spre descoperirea rasei noastre. Dar mă împăcam cu ideea. Rosalie putea să mă acopere oricând, atrăgând atenția asupra ei.

Și m-am gândit brusc la ceva ce știam –subconștientul meu știa-, dar nu am spus sau gândit niciodată asta cu adevărat: că nu numai Rosalie ar fi făcut-o.

Am cele mai bune persoane din lume în jurul meu – și nu sunt perfecte. Dar poate că de asta îi iubesc.