Capitolul 9: Nazalizarea cuvântului ”card”

Bineinteles, dupa ce isi pusesera toti oful in tepii mei, ma anuntara angelic ca pot sa plec. Mersi, baieti.

-Nu asa repede, i-am oprit eu pe ei.

Se plansesera ca niste maicute ofuscate. Si asta nu ramanea fara consecinte.

-Baieti, ce-ar fi sa ne ajutati pe mine si Rose sa redecoram? Am chitait.

De parca chiar au de ales.

-Pai… aaa, incepura la unison, dar Rose deja ranjea, lasandu-si dintii ascutiti sa-i strapunga usor buza inferioara.

-Emm, stii ca ai zis ca nu-ti mai plac pernele alea verzi pe care le-am luat inainte de Craciunul trecut? Intreba ea, facand un pas inainte.

-Nu, scumpo, sunt perfecte, se balbai el, gesticuland dezordonat. Stii, daca vrei tu putem sa le schimbam cu altele rosii sau…

-Emmett Cullen! Am tipat, furioasa. Cum sa pui perne rosii cu pereti albastrii?!

Il privii pe Jazz descumpanit.

-Fa ceva, ii ceru.

-Hei, oi fi eu blond, dar nu si sinucigas, il contrazise Jazz.

Ce sa zic, de parca eu as fi Bin Laden.

Emmett isi lovi brusc capul.

-Trebuia sa ne intalnim cu Newton acum un sfert de ora, rasufla, si o stersera amandoi inainte sa apuc sa zic ‘sirop’.

-Acum un sfert de ora, Newton era la ora de Trigonometrie, spuse Rose meditator.

-Stiu prea bine asta.

 

***

 

-Bella! Esti o dezamagire completa, m-am ratoit.

-Alice… incepu, dar Rosalie tranti peria de par peste piciorul meu.

-Scuzati-ma, sunt o neindemanatica, spuse si se apleca sa o ia, dupa care ma mai impunse odata in picior si trimise intentionat peria mai incolo.

M-am incruntat si m-am lasat in jos, intinzandu-ma dupa perie. Si am vazut chiar sub talpa mea un coltisor de hartie.

Acelasi tip de hartie pe care il vazusem in curtea scolii, din aceeasi carte a lui Edward. Am ascuns hartiuta repede si m-am intors spre Rose, inmanandu-i faimoasa perie dureroasa.

-Tine-ti mintile acasa, Ros. N-avem timp sa le imprastiam peste tot.

Prinse mesajul. Vorbim acasa.

-Bell, haide, lasa-ne sa te aranjaaaaam. Macar putinel.

Negă vehement din cap.

-Știu ce vă poate vouă capul. Știu ce înseamnă ”puținel”.

Telefonul lui Rose începu să facă se crizeze în buzunar. Privii spre ecran.

Am ridicat o sprânceană întrebător. Ea dădu din umeri, și îmi arătă ”Apelant necunoscut”.

-Ne întoarcem imediat, am anunțat-o pe Bella.

Am ieșit din cameră și Rose apăsă pe butonul de pe ecran pentru a răspunde.

-Alo? răspunse ea.

-Alo, bună ziua, am auzit o voce nazală. Sunteți cumva Rosalie Hale?

-Da, eu sunt, aprobă.

-Vroiam să vă anunțăm că (,) cardul dumneavoastră de credit este oficial dezactivat.

-Poftim? întrebă Rose surprinsă.

Sprâncenele mele se ridicaseră de uimire atât de mult, că deja loveau norii.

-Este dezactivat. Pentru că ulterior a fost golit. Ultima plată efectuată este în valoare de 255$ la soceitatea…

Și spuse numele unui magazin celebru cu un accent foarte ciudat și extrem de strâmb. Vocea lui îmi aducea aminte de ceva…

-Păi, ăă, trebuie să fie o greșeală, bâjbâi Rose. E alimentat o dată la două săptămâni.

-Se pare că nu, o contrazise vocea.

-Îmi puteți spune când a fost ultima oară alimentat și cu cât? întrebă iritată.

Urmă o pauză de cam zece secunde.

-Ne pare rău, dar nu putem dezvăluii astfel de informații, se bâlbâii, și mai nazal.

-Nici măcar proprietarului? întrebă Rose îndoielnic.

Altă pauză uriașă.

-Cum putem știi că dumneavoastră sunteți adevăratul propietar?

-Mă pot legitima, zise Rose, de parcă trebuia să se fi gândit la asta de prima oară.

Și din nou o pauză de zile mari.

-Ne pare rău, dar timpul alocat dvs. a expirat. Vom revenii. O zi bună.

Și s-a auzit tonul telefonului.

-Îmi explică și mie cineva ce a fost asta? am întrebat după o vreme în care am ascultat tonul telefonului ca două găini.

-Defapt, vroiam să întreb același lucru, clătină Rose din cap.

 

***

 

-Hei, vezi că era să intrii într-o groapă, am anunțat-o iritată pe Rose.

-Scuze, îmi tot fuge gândul la cardul meu bancar și la vocea aia… spuse, cu o mică încruntătură între sprâncele ei perfecte.

Am ridicat privirea din geanta mea imensă spre ea.

-Hai să verificăm dacă nu era un măscărici, am propus. Să mergem la mall.

Mă privii în felul ei de ”Arăt-eu-a-proastă?”.

-Alice, nu toate problemele se revolvă la mall, să știi.

Am oftat. Nu, că mi-am și ales familie de genii.

-Rose, dacă poți cumpăra ceva cu el atunci a fost o imitație foarte proastă de voce nazală. Dacă nu poți, megem la Carlisle, am dat din umeri.

Își lovi capul ușor, mimând un ”Aaaah!”, apoi cotii brusc după colț.

 

***

Am scanat magazinul cu o privire, apoi am ales un tricou simplu, roșu. I l-am pus doamnei de la casă pe tejghea, apoi Rose i-a dat cardul cu o ultimă privire furișă spre mine. Fata îl trecu prin aparat, care scoase bonul de parcă nici nu s-ar fi întâmplat. Automat, eram sigură că trebuie să ștrangulez pe cineva. Cum să faci o glumă atât de proastă?! Și unei femei? I-am făcut semn lui Rose să oprească la librăria de după colț.

-Mai nou te-ai apucat de citit, sau iar te-a trimis Edward ca pe un câine cu listuța în botic? întrebă ironic.

-Defapt, am replicat, de când i-am adus Mândrie și Prejudecată și Emma de Jane Austen cu colțurile îndoite, a jurat că nu o să mă mai trimită niciodată.

Am intrat în magazin și imediat o tipă mignionă ne întâmpină zâmbind.

-Bună ziua, a chițăit veselă. Cu ce vă putem ajuta?

-Care e cea mai groasă și mai grea variantă a Codului Bunelor Maniere pe care o aveți? am zâmbit.

 

***

-Nu vreau roșu din nou, spuse Rose, cercetând din nou rândul lung ce conținea absolut toate nuanțele existente de ojă din lume.

Presupun că e folositor să ai un prieten (sau frate) care vede următoarea nuanță la modă dinainte să se fi inventat măcar.

Am întins mâna spre un mov pal, mai mult lila, iar ea alese un albastru marin destul de închis. Când ne-am aruncat amândouă pe patul moale, am înclinat capul meditator.

Iar atunci se întâmplă din nou: telefonul lui Rose bâzâi, cu același număr al omului nazal de mai devreme.

Ea aruncă telefonul mai încolo pe așternuturi și oftă frustrată.

-Urăsc chestia asta, mârâi.

-Eu încă mă întreb cine e. Nu poate fi cineva obișnuit, am scuturat din cap.

-Normal că nu. E cineva care știe sigur ce și de unde am cumpărat ultima oară, zise ea, terminându-și prima unghie de albastru marin.

-Cu cine ai fost ultima oară la cumpărături? am întrebat-o.

-Cu Emmett, răspunse.

Numele se repetă o dată în minte mea, apoi căpătă o notă nazală.

Emmett.

 

***

Ușa casei se închise cu un bufnet ușor. Eu și Rose stăteam ca niște statui pe canapea, impasibile, în timp ce Emmett și Jasper pășeau cu grația nefirească a vampirilor în living.

-Hey, băieți, i-am salutat, când erau cât pe ce să treacă pe lângă noi fără să ne vadă.

-Oh, bună, Alice, tresări Emmett.

Rose îi urmărea silențioasă pe amândoi, dar undeva adânc în ochii ei se citea o urmă de sânge ucigaș.

-Rose? întrebă Jasper.

Ochii ei erau Oceanul Arctic în cel mai propriu sens al expresiei.

-Unde-ați fost, băieți? întrebă ea, pe un ton jos.

-Prin parc.

-Parcă trebuia să vă întâlniți cu Newton, am contracarat.

Se priviră pe furiș, apoi Jazz sări:

-Ne-am întâlnit cu Newton în parc.

-Suntem la poliție și ne luați un interviu periculos? întrebă Emmett dubios.

Dintr-o mișcare, m-am ridicat și i-am azvârlit pe amândoi pe canapea.

-Emmett, când am fost noi ultima oară la mall? întrebă Rose meditator.

-Ăăă… Își scărpină creștetul capului. Miercuri? întrebă nesigur.

-Și cum sună ”miercuri” nazal, Emmett? am întrebat fioros.

Ochii li s-au făcut cât farfuriile.

-Există o explicație, rosti Jazz încet, dar Emmett deja își băgase vorbitorul în priză.

-Vroiam să scăpăm de tot chinul cumpărăturilor. Am crezut că dacă vă spunem că nu mai sunt bani pe card, atunci n-o să mai încercați să ne duceți la magazin. Și totuși, nu ne-a dat prin cap că veți lua alt card, dar măcar indignarea amâna pentru o scurtă perioadă. Și bineînțeles, când am sunat ne-am gândit că poate Carlisle nu vă va mai da alt card până nu va descoperi cum stă situația defapt, răbufni, fără să ia nici o pauză să respire.

Am luat de pe masă Codul Bunelor Maniere și i l-am aruncat în poală.

-Dacă nu-l știți ca pe Tatăl Nostru, o să primiți o pedeapsă de la Tatăl nostru, i-am amenințat. Ca să nu mai sunați femei în miezul zilei și să vă luați de cardul lor de credit! am adăugat înțepată.

Am privit spre Rosalie.

-Hai, Rose, acum mergem să vedem care e limita cardului acesta cu adevărat, am zis hotărâtă, și ne-am suit în mașină, direcția mall.